Aurel Dumitraşcu: „Nichita asculta poemele lui Eminescu şi plângea de emoţie” Am găsit de cuviinţă ca la comemorarea lui Nichita Stănescu, de la a cărui plecare în eternitate s-au împlinit, ieri, 30 de ani, să reproduc câteva fragmente din jurnalul altui poet trecut la cele veşnice, Aurel Dumitraşcu. Poetul nemţean evocă întâlnirea cu Nichita. De altel, la prima sa întâlnire cu Nichita, care a avut loc în ziua de 26 noiembrie 1981, în apartamentul 16, bloc 9, scara C din Piaţa Amzei, au mai participat şi Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu şi subsemnatul. Am reţinut data întâlnirii cu Nichita deoarece - coincidenţă! – în acea seară am citit versuri în Cenaclul „Confluenţe” din Bucureşti (prezentat de poetul Emil Brumaru) împreună cu Matei Vişniec, poetul şi dramaturgul de succes de la Paris (prezentat de eseistul Mihail Şora). Evenimentul de la „Confluenţe” este consemnat în „Dicţionarul General al Literaturii Române”, volumul VI (ST), editat de Academia Română, pag. 120. (N.S.) Duminică, 31 iulie 1983. În jurul orei 13 suni la Nichita, cum îţi spusese. Eşti invitat la domnia sa, îţi spune la telefon că te aşteaptă cu dragoste. A fost o zi minunată! Dora era îmbrăcată în alb, părea o zeiţă. Nichita, cu un mic accident în prima oră (o hipotimie? sau cam aşa ceva) s-a întins pe o canapea. Dora i-a dat să bea apă minerală, masându-i muşchii din jurul cefei), s-a simţit bine toată ziua şi toată seara. (…) Nichita te-a primit îmbrăţişîndu-te şi sărutîndu-te de mai multe ori. Repeta: „Nu ştii cât bine mi-ai făcut cu scrisorile tale, nu ştii cât bine mi-ai făcut!” – referindu-se la scrisorile „de solidaritate” pe care i le-ai scris în lunile din urmă, cînd avea piciorul în ghips. (…) Se uita des la Dora lui şi se minuna ce soţie minunată are! De fapt, în repetate rânduri Nichita avea momente de minunare în timp ce o privea pe frumoasa Dora. Îşi amintea că era seară când a cu