Atunci cand democratia romaneasca isi constientizeaza limitele, dar mai cu seama cand limitele nu mai pot fi estompate, cum s-a intamplat de-atatea ori in ultimii ani, se reia in spatiul public romanesc discutia despre modelul care ar trebui urmat de catre elita conducatoare.

De remarcat ca nu este primul, probabil, nici ultimul model imbratisat de politicieni si comentatori, deopotriva.

Modelul suedez

La inceput, FSN predica pe toate canalele de comunicare un alt model utopic pentru Romania, cel suedez. Ales nu din considerente de potrivire cu situatia romaneasca, ci datorita bunastarii create poporului scandinav: pe atunci suedezii avand cel mai mare venit pe cap de locuitor. Era tocmai mirajul de care populatia noastra, saracita si abrutizata in jumatate de secol de comunism, avea nevoie.

A fost pentru prima data cand s-a observat ca intre teoria politica promovata la cel mai inalt nivel si realitatea romaneasca nu e cine stie ce legatura. Un singur efect a fost de necontestat: modelul suedez a dat aripi social-democratiei romanesti, de aceea FDSN si-a imbracat haine social-democrate, poate ca sa marcheze ruptura de nomenclatura PCR, devenind PDSR. Cu aceste haine a castigat alegerile din 1992 si 2000.

Modele dupa modele

Dupa caderea in desuet cu modelul suedez, politicieni si jurnalisti ne-au inoculat o multime de alte modele, la fel de utopice: japonez, semn ca se visa foarte sus, sud-coreean, austriac, iar, cu voce mai scazuta, american, englez, francez, belgian... In cazul ultimelor doua, e bine de retinut, privirile au fost mai insistente, multe din prerogativele lor constitutionale fiind integrate in Constitutia iorgovana (1991).

Acum a venit randul modelului polonez, promovat cu asiduitate de prim-ministrul Victor Ponta, de presedintele Senatului Romaniei, Crin Antonescu, cu o