Drumul pe care a pornit naţionala noastră pare a fi promiţător, indiferent de deznodământul aventurii din Serbia, iar meritul principal revine selecţionerului.
Nu ştim la această oră, cum se va încheia traseul handbalistelor tricolore la Campionatul Mondial din Serbia, de fapt încă nu ştim nici rezultatul meciului cu Cehia - ultimul din grupă, care la apariţia acestui articol va fi binecunoscut de către cititorii noştri, cel puţin cei care mai iubesc şi alte sporturi în afară de fotbal.
Din cele patru meciuri, soldate cu trei victorii şi o înfrângere, se poate deja trage o concluzie. Pentru un început de ciclu olimpic, handbalul românesc feminin s-a comportat puţin peste aşteptări. Început de ciclu olimpic, care, pentru multe ţări nu este edificator. Rusia, de exemplu, nu s-a calificat pentru această ediţie, fiind eliminată de o Olandă care nu a rupt până acum gura târgurilor sârbeşti, dar este absolut sigur că peste trei ani, la Rio, va fi una dintre marile candidate la medaliile olimpice. S-a simţit, la Moscova, nevoia unui schimb de generaţii, iar schimbul de generaţii necesită uneori şi sacrificarea unui obiectiv. Valabil, desigur, pentru ruşi, că au de unde sacrifica, însă o lecţie şi pentru ai noştri, nu neapărat din handbal....
România poate să piardă toate meciurile rămase de jucat la acest Mondial, să se claseze undeva, între locurile IX şi XVI, dar cu ceva tot va mai rămâne, din această experienţă. Unul dintre lucrurile care vor rămâne peste ani este victoria de joi, împotriva Ungariei, o echipă solidă, experimentată, care ne-a făcut figuri şi în zilele noastre cele mai faste. Ne este imposibil să mulţumim pâlcului de suporteri maghiari, descinşi parcă de la confruntările fotbalistice Honved - Ferencvaros, dar aceşti mârlandezi (cu nimic mai prejos de ultraşii noştri care au huiduit imnul Ungariei) au avut rolul lor în obţinerea victorie
