Este greu, în patria huilei, să pui în pagină drept unică (şi, implicit, drept nouă) o senzaţie trăită de-a lungul anilor de zeci şi zeci de mii de truditori pe altarul huilei, aceea de a intra efectiv într-o mină de huilă. Chiar dacă experienţa intrării în subteran, la mina Lupeni, a fost realmente unică, am ales să prezint exact ceea ce ştiu că aşteaptă cititorii Ziarului Văii Jiului de la mine: adevărul. Constatări, sper, utile salvării a ceea ce a mai rămas de salvat din această industrie. Şi să vorbesc mai puţin spre deloc despre ceea ce am simţit eu preţ de aproape 400 de metri - diferenţă de nivel, toţi în subteran, dar totuşi toţi deasupra nivelului mării.

Vineri, puţin înainte de ora 9:00, când minerii din întreaga Vale dăduseră deja o producţie rezonabilă de cărbune, am pornit cu colegul Marian Boboc spre mina Lupeni. Deşi aşteptam întâlnirea cu huila de vreo 15 ani, timp în care n-am fructificat, absolut nejustificat, niciuna din zecile de şanse de a intra în subteran, am mai zăbovit preţ de câteva zeci de minute la o cafea, la Casa de vis. Unde am vorbit de chestiuni redacţionale, încălcând astfel un mit şi o regulă.

N-am intrat în pielea minerului şi n-am vorbit despre mină (cunoscut fiind că, afară, minerii vorbesc despre mină, iar în subteran despre femei). Şi am încălcat, voit, regula de aur a Departamentului de Stat al SUA. Care spune că, niciodată, conducerea bicefală a unei entităţi nu se poate afla simultan, din motive de securitate, în acelaşi loc.

Post vizită, deşi nu suntem la Oscar, le mulţumesc părinţilor şi dascălilor mei că mi-au dat o educaţie şi opţiuni ce m-au ferit mină. Nu pentru că ar exista vreo meserie mai nobilă decât aceea de miner, ci pentru că proprietarul minelor – Statul Român – nu răspunde nici pe departe sacrificiului real al oamenilor care, din dragoste pentru această meserie ori din nevoie, lucreaz