Eu cred ca societatea civilă, părinţii, asociaţiile profesionale au experienţa şi expertiza necesară care să le permită să propună decidenţilor un proiect de ţară pentru educaţie, pentru că EDUCAŢIA TREBUIE SĂ DEVINĂ PROIECTUL DE ŢARĂ al României pentru următorii 15 ani dacă chiar vrem să mai avem o Românie în viitor! Am urmărit recent o emisiune tv despre educaţie de un realism aproape ucigător, în sensul cel mai obiectiv. Ceea ce am vazut, recunosc, nu a constituit pentru mine nimic nou, atât doar că ceea ce nu s-a văzut, şi care reprezintă de fapt realitatea crudă a sistemului educaţional românesc, este mult mai dramatic. Aş vrea să spun de la bun început că nu sunt o persoană înclinată către scepticism sau negativism. Nu, nu... dimpotrivă, sunt optimistă (poate mai mult decât trebuie), încerc să văd în fiecare situaţie dificilă o soluţie şi chiar cred că există soluţii la absolut orice problemă cu care oamenii se confruntă pentru că tot ei au creat-o, nu-i aşa? Ei bine, după emisiunea cu pricina, am simţit că şansele noastre ca ţară, ca naţiune, şansele copiilor mei să trăiască, să muncească şi să se împlinească într-o ţară normală, care aş dori să fie România, se apropie de zero. Spun acest lucru nu pentru că nu aş crede că nu există soluţii pentru reformarea şi transformarea sistemului educaţional românesc sau pentru că diferenţele dintre noi şi sistemele educaţionale din Germania sau Finlanda nu ar putea fi serios diminuate, ci pentru că noi nu conştientizăm cu adevărat cât de gravă este situaţia din sistemul românesc de educaţie. Altfel spus, noi nu suntem convinşi că ne pregătim copiii pentru eşec deşi toate evidenţele ne arată constant acest lucru: ·rezultatele elevilor la examenele naţionale şi la testele internaţionale, ·calitatea absolvenţilor de liceu, nivelul de pregătire al absolvenţilor de facultate şi, nu în ultimul rând, ·gradul de civilizaţie c