„Reforma clasei politice” este laitmotivul ultimului deceniu. Problema de care ne lovim nu este doar că trebuie să fie oameni noi, ci că acești oameni noi trebuie să fie structural diferiți de cei vechi. În fapt, rata de schimbare a membrilor parlamentului, spre exemplu, este destul de rapidă: 53% dintre cei aleși în 2012 sunt la primul mandat, iar în 2008 procentul era de 63%. Am schimbat trei sferturi dintre parlamentari în același deceniu al „reformei clasei politice”, ceea ce nu a împiedicat Parlamentul să adopte săptămâna trecută, în „marțea neagră”, legile scandaloase ce statuează așa-numita „super-imunitate”. Am schimbat fețele, nu și năravul.
Reforma clasei politice se împotmolește mereu pe undeva. O parte din problemă stă în legile care reglementează activitatea politică, cele ce privesc organizarea și finanțarea partidelor și cele referitoare la alegeri. Împreună, aceste legi creează o fortificație aproape de netrecut pentru cei „din afară”, înțelegând prin aceasta altcineva decât cele câteva partide ce sunt dintotdeauna în prim-planul politicii (excepția care confirmă regula o reprezintă partidul lui Dan Diaconescu, dar acesta merită o discuție separată). Am mai scris despre deficitul de democrație și voi reveni la subiect. Însă astăzi vreau să discutăm puțin despre a doua parte a problemei: oamenii. 1. De ce ar intra oamenii în politică?
Nu căutăm super-eroi, ci niște politicieni „mai buni”, adică mai cinstiți, mai integri, mai înclinați să facă unele concesii personale pentru a ajuta progresul cetății. Presupunând că sistemul de partide ar fi foarte permisiv, care sunt șansele ca oameni de calitate să se asocieze pentru a forma un partid nou? Tendința majorității dintre noi este către un răspuns pesimist: șanse mici. Politica este asociată cu ceva rău, murdar, o mocirlă care trage la fund pe oricine intră cu gânduri curate (nu o spun doar
