„Prea repede trecem, prea repede trecem“, îmi spunea domnul Remus Cocoş, în vreme ce îl ţineam de braţ, conducîndu-l de la sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Braşov, din Piaţa Sfatului, către Strada Lungă. Am crezut că m-am grăbit eu la trecerea de pietoni şi obosise; dar mă înşelam. Era vremea de acum, în zilele de ajun ale Crăciunului, dar în urmă cu mai mulţi ani. În jur ningea cu fulgi din aceia mari, mari şi foarte pufoşi, şi domnul Cocoş a ţinut să ne oprim. Cu faţa spre cerul alb, a deschis gura cu un zîmbet larg şi îngiţea cu nesaţ fulgii aceia mari de zăpadă veniţi de sus, ca un copil. Este ultima amintire cu el; Alexandru Salcă i-a urmat la conducerea Asociaţiei Deţinuţilor din Braşov (plecat şi el din lumea noastră). El mi-a spus mai tîrziu, în anul care avea să urmeze, că în acea iarnă domnul Cocoş a murit fericit. Scena, petrecută cu mai bine de un deceniu în urmă, are acum un alt context. La Bucureşti, în Parlamentul României începe întotdeauna o nouă rundă de negocieri asupra proiectului eşecurilor. Se luptă la Roşia sau Pungeşti sau în alte locuripentru apărarea ei, în vreme ce Statul vinde Patria. Nu este primul eşec. Pentru mine cel mai de ruşine a fost amendarea legii care recunoştea suferinţa foştilor deţinuţi politici, amputarea şi, practic, anularea ei. Este o lege inspirată de senatorul Constantin Ticu Dumitrescu, la acel timp (dînsul fiind deja suferind) eu fiind pus să o redactez. Pe Ticu Dumitrescu mai nimeni nu îl mai pomeneşte; poate pentru că era într-adevăr independent. Sînt dator, alături de mulţi, să-l pomenesc pe el acum, pentru că a fost creator de instituţii şi inspirator de idei, fără a se teme de nimeni. Cu generozitate, mi-a împărtăşit multe şi sînt fericit că i-am fost apropiat. Mai sînt oameni care au vrut să transforme, fără interes personal, lumea pe care noi o moştenim de la comunişti fără să o fi putut