Şi să nu uit: stricto sensu „provincie” desemnează un teritoriu cucerit militar şi administrat ca atare de cuceritor. Nu e cazul, până astăzi, ca Iaşul să fi fost în această postură faţă de Bucureşti!
Termenul de provincial, astăzi, la noi, este folosit cu o evidentă conotaţie negativă, peiorativ. Nu a fost aşa dintotdeauna. În ale sale, celebre, Les Provinciales, epistole scrise unui provincial, Blaise Pascal punea în discuţie - dincolo de disputele teologice şi morale - funcţia esenţială pe care şi-o asumă provincia: distanţă critică şi, dacă e cazul, nesupunere faţă de autoritatea centrală (fie ea instanţă a puterii administrative sau religioase). Din această perspectivă aş îndrăzni eu să nuanţez plasarea simbolică şi administrativă a „provinciei” noastre, în vremelnicul meu exerciţiu de scepticism constructiv.
La vremea când Pascal îşi redacta scrisorile (interzise imediat şi puse la index, fapt care le-a făcut, bineînţeles, populare în mediile educate ale Franţei) Vasile Lupu tocmai terminase la Iaşi Biserica „Trei Ierarhi”. Pentru amândoi provincia însemna de fapt ţara, tot aşa cum astăzi şi Provence-ul pascalian şi Moldova lui Vasile Lupu (domnitorul, nu demagogul cu chimir!) sunt, în sine, o lume diferită de centrul politico-administrativ şi financiar al ţării lor. Întemeierea acestor lumi pe identitatea, pe spiritul şi tradiţia regională este evidentă chiar dacă, în ambele ţări, tăvălugul nivelator al centrului s-a străduit, o importantă bucată de timp, să le şteargă. Importând filosofia administrativă a Franţei, derivată din Codul napolonian („imperială, centralizată, hiperbirocratizată, dominatoare faţă de „provincii”, care pune Statul mai presus de cetăţean), România a nedreptăţit legitimitatea şi dreptul la diferenţă al provinciilor, etern supuse şi exploatate de un Bucureşti obraznic, lipsit de scrupule şi corupt. Mitologia istoriografic
