Alegerea reşedinţei celor trei regiuni periferice în raport cu Bucureştii (Vest, Nord-Vest şi Nord-Est), trebuie bine cumpănită. Prea depărtate de Capitală pentru a beneficia de oportunităţile polarizării metropolitane, trebuie să-şi genereze propriile metropole regionale pentru a fi eficiente. Oraşele regionale Timişoara, Cluj şi Iaşi, inserate cât de cât în reţelele transnaţionale, par a fi singurele capabile să îşi asume acest rol.

Deschiderea economiilor naţionale în cadrul UE nu a reuşit încă să elimine complet rezilienţa structurilor urbane naţionale, dar caracterul lor endogen tinde să se atenueze. Există o dublă explicaţie a acestei evoluţii: pe de o parte, este rezultatul politicilor teritoriale ale UE de creare a unui spaţiu transnaţional, deopotrivă coeziv - ce urmăreşte reducerea decalajelor interne - şi competitiv - ce vizează conservarea sau creşterea importanţei la nivel mondial, iar pe de altă parte, politicilor naţionale conjugate care se orientează spre eliminarea disparităţilor regionale şi crearea spaţiilor transfrontaliere funcţionale. În această nouă ecuaţie teritorială, structurile regionale ale României sunt printre cele mai puţin adaptate. Faptul se datorează atât modului de construcţie a structurii teritoriale naţionale, ce a ignorat din start alt model decât cel centralizat, cât şi ezitărilor din ultimii ani în ceea ce priveşte proiectul regiunilor. Centralizarea a anesteziat oraşele regionale şi a creat ecarturi demografice şi economice prea mari între acestea şi Capitală. Mai mult, la nivel regional am asistat la diluarea relaţiilor dintre marile oraşe şi cele secundare, astfel că în prezent polii urbani capabili să devină centre de convergenţă economică sunt contestaţi chiar din interiorul structurilor regionale.

Din acest punct de vedere, Regiunea de dezvoltare Centru reprezintă o Românie în miniatură, fiind depozitara un