Chiar dacă PNŢ-ul nu a fost cunoscut în primul rând pentru umorul său şi nici pentru spiritul său artistic, ni se pare foarte nimerit ca lucrările lui Devis Grebu să fie expuse la sediul partidului, acesta venind dintr-o familie de vechi puşcăriaşi ţărănişti.

Credem că spiritul critic şi umorul sunt mult mai caracteristice pentru ţărănişti decât imaginile cu gratii şi sârmă ghipmată sau zgomotele de lacăte şi uşi metalice. Vorbele de duh (şi chiar limba ascuţită), gluma, ironia, râsul sunt arme foarte eficiente împotriva gândirii unice. Țărăniştii din toate timpurile le-au folosit din plin, de la organizatorii manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945, la membrii TUNŢ (Tineretul Universitar Naţional Ţărănesc) care au manifestat în 1995 cu un cap de porc în faţa casei lui Adrian Păunescu.

Înainte de 1989, unul din motivele pentru care încercam să nu ratăm nici o vizită a prietenilor părinţilor noștri - în marea lor majoritate erau ţărănişti înrăiţi - era că la acele vizite se râdea mult şi cu poftă, nu sarcastic sau amar. De Ceauşescu, de bancuri politice, de ce mai spusese Emil Georgescu şi se râdea de amintirile din închisoare.

S-a râs şi în Bărăgan. Micile reuniuni de acolo erau mai destinse şi neintoxicate de mentalitatea comunistă pe care foştii deţinuţi încă nu o cunoşteau. Se râdea de amintiri, de şefii locali sau împreună cu rudele venite în vizită. De fapt, revenirea la libertatea limitată din domiciliul obligatoriu a însemnat şi o modestă revenire la obiceiurile societăţii dinainte de 1946. Lumea de foşti deţinuţi era mai puţin pestriţă ca în restul ţării. Se puteau folosi din nou formulele obişnuite de adresare, cu doamnă şi domnule (nu tovarăşe). Se săruta mâna doamnelor. Soţiile îşi schimbau reţete de dulciuri (şi erau bune, nu doar salam de biscuţi sau icre false). Se petrecea aşa cum se putea, de Paşte şi de Crăciun puţin m