…Şi iată că, în toamna lui ’91, cursurile valutare s-au unificat. Iluzia dolarului ieftin şi mincinos – ce le dădea multor întreprinderi senzaţia că sunt rentabile, în timp ce ele risipeau resurse – a început să se risipească şi ea, treptat. Aceasta a fost faţa sănătoasă a medaliei. Reversul a fost că societatea noastră, în general, a căpătat o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, faţă de mişcarea cursului de schimb al leului.

Mai ales că nouă, românilor, nu ne-a fost deloc uşor să înţelegem şi să ne obişnuim cu o realitate inedită: aceea că rata de schimb leu-dolar o stabilea piaţa, ţinând seama de condiţiile interne şi externe dintr-un anumit moment. *

Porniserăm la drum, în decembrie ’89, cu un leu anemiat. A fost principalul motiv pentru care liberalizarea preţurilor, începută la 1 noiembrie 1990, a coincis cu explozia inflaţiei. Populaţia a avut nevoie, an de an, de tot mai mulţi lei ca să cumpere tot mai puţine mărfuri. Cursul leului pe piaţa valutară alerga numai la galop. Bocitoarele au deplâns „umilirea monedei naţionale”, vărsând potop de lacrimi după cursul fix.

Problema cea mai grea era accesul la valută. După ’89, intrările de capital străin în România au continuat să fie nesemnificative. Instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând operatorii economici priveau zilnic, cu îngrijorare, ceasul pieţei valutare. Iar pe această piaţă cânta un cor ce-şi făcuse un reflex din a ataca Banca Naţională pentru tot ce se întâmpla cu moneda noastră. Temele preferate erau trei: supravegherea bancară, dobânzile şi cursul. Mai ales cursul de schimb nu înceta să fie cal de bătaie.

O întrebare obsedantă se făcea deseori auzită: „De ce trebuie să dăm atât de mulţi lei pentru un dolar?”... Răspunsul era simplu: fiindcă România importa cu mult mai mult decât exporta şi cererea noastră de valută creştea fără înce