„Istoria mea interioară e a unui jovial care devine, treptat, melancolic. E poate forma mea de îmbătrânire şi erzaţul meu de înţelepciune. (…) Sunt un leneş cu sentimentul datoriei. Adică, dacă vă puteţi închipui aşa ceva, un neamţ balcanic, un prusac turc.”

Sub titlul Din vorbă-n vorbă (ed. Humanitas), sunt reunite parte din interviurile pe care Andrei Pleşu le-a acordat din 1990 încoace. Farmecul personal, verva debordantă, umorul irezistibil au făcut din Andrei Pleşu o „victimă” privilegiată a amatorilor de interviuri. Nici filosoful n-a avut poate uneori tăria să-i refuze pe ziariştii mai insistenţi. Rezultatul e peste tot strălucitor - pare că niciodată cel intervievat nu dă semne de oboseală, nu se arată plictisit ori excedat de unele întrebări repetitive. E de o perfectă civilitate, dar nu e mai puţin intolerant faţă de prostie, impostură şi ticăloşie, pe care le identifică şi le sancţionează ori de câte ori are ocazia. Ceea ce însă trebuie spus înainte de orice este că volumul reface, prin intermediul privirii unui martor, dar şi a unui „actor” de excepţie, schimbările şi convulsiile pe care le-a cunoscut societatea românească în ultimii 24 de ani.

Şi nu numai. Pentru că mai multe interviuri vorbesc despre Noica, despre Păltiniş, precum şi - în alt registru - despre acea abracadabrantă afacere cunoscută sub numele de Meditaţia Transcedentală. Interesant este că relaţia cu Noica a inspirat încă de atunci, în anii ’80, comentarii răutăcioase privind un anume “elitism” al micului grup care se reunea la Păltiniş. Peste ani, acuzaţiile de “elitism” au răbufnit încă şi mai vehement, venind din cele mai diferite direcţii. E uimitor, totuşi, cum un om ca Andrei Pleşu a putut stârni atâta ură, atâta duşmănie feroce şi oarbă, atâtea josnice calomnii şi murdării. S-au purtat împotriva lui (ca şi împotriva lui Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu) sinistre ca