Plecînd de la povestea plină de pitoresc şi poate de neînţeles a ţarinei Ecaterina, în romanul O femeie iubită, Andreï Makine proiectează metaforic vodevilul artificial complicat în care ne zbatem deghizaţi, refuzate fiindu-ne însăşi simplitatea normalului, dar şi posibilitatea de a evada din colivia vieţilor care nu ne aparţin.
Makine împleteşte istoria spectaculoasă a Ecaterinei cu secvenţe din existenţa unui mediocru cineast născut în anii ’50, obsedat de dorinţa de a face un altfel de film despre viaţa acestei femei puternice care a trăit intens. Prin intermediul scenaristului, autorul oferă o privire critică asupra Rusiei, a cărei istorie este revizitată din secolul al XVIII-lea pînă în secolul al XX-lea, trecînd prin cenzura sovietică şi prin apariţia violentă a oligarhilor ruşi. Ca şi Makine însuşi, ca şi ţarina, Oleg Erdmann se confruntă cu povara identităţii scindate. Se simte rus în Germania şi neamţ în Rusia. Cineastul aşază mereu în planuri paralele viaţa Ecaterinei şi propria căutare a identităţii. Printre toate incertitudinile căutării, constantă rămîne Istoria, cu evoluţia ei în spirală, în cadrul căreia oamenii de ieri şi de azi sînt precum figurinele dintr-o lanternă magică – îşi reiau hora odată resortul întors, în „acelaşi comprimat naiv de spaime şi speranţe“. Teatrul Istoriei lansează mereu noi şi noi spectacole, cu reînnoite deghizări.
Elementele biografice (privind atît viaţa Ecaterinei, cît şi reperele pe care Makine le transferă din propria-i viaţă în viaţa personajului) sînt un pretext pentru a lansa întrebări acuzatoare asupra sensului istoriei, care nu reţine decît schemele simpliste, fără a merge în spatele mitului. Structura romanului este sinuoasă. Vedeniile din trecut se suprapun mereu cu infernul cotidian în care se zbate Oleg, cel care trăieşte într-un apartament comunitar şi noaptea lucrează la un