Un alt om mare despre care s-a vorbit în 2013 e Peter Higgs. Dacă n-ar fi primit Premiul Nobel pentru Fizică pe 2013, Higgs ar fi rămas cunoscut doar cercetătorilor. Însă, premiul Nobel a deschis o clipă viaţa privată a fizicianului şi aşa au apărut două lecţii extraordinare despre virtuţi uitate: încrederea şi independenţa.

Peter Higgs (dr.) vorbind cu fizicianul belgian Francois Englert x Peter Higgs (dr.) vorbind cu fizicianul belgian Francois Englert Prima lecţie vine din împrejurarea aproape neverosimilă care spune că Higgs a primit în 2013 Premiul Nobel pentru o descoperire de acum aproape 50 de ani. La începutul anilor '60, Higgs avea 40 şi ceva de ani şi o carieră în spate. Însă, Higgs era deja un om de ştiinţă autentic. Asta înseamnă ceva mai mult decît numărul şi lungimea cercetărilor sau ale publicaţiilor.

Omul de ştiinţă e, înainte de toate, păzitorul cunoaşterii. Sub această formulă obosită se ascunde o profesie imposibilă. Omul de ştiinţă trebuie, adică, să creadă în cunoaştere şi să sacrifice orice atracţie sau iluzie care promit adevărul. Nici o clipă din cariera unui om de ştiinţă nu poate pune punct pentru a declara triumful final al adevărului. Îndoiala e obligatorie şi, pe de altă parte, încrederea în propria cercetare e nu mai puţin obligatorie.

În 1963, cînd a descoperit în principiu un nou mecanism al fizicii particulelor subatomice, Higgs a fost sigur că descoperirea lui nu poate fi dovedită experimental, adică practic, în realitatea fizică cea mai concretă. În acelaşi timp, Higgs a pariat, dacă expresia e admisă, că lucrarea lui e adevărată şi că duce la adevăr. Au trecut aproape 50 de ani şi, într-o zi, tehnologia avansată a fizicii noi a confirmat pas cu pas decoperirea lui Higgs. Aşa s-a ales Higgs cu Premiul Nobel şi tot aşa a apărut la vedere importanţa încrederii în cunoaştere bazată pe în