S-a întâmplat relativ curând, un pic înainte ca Facebook să-mi suie pe profil retrospectiva anului 2013, respectiv cele mai importante momente pe care le-am trăit anul acesta (pardon?! De unde ştie Facebook ce-a fost important pentru mine? De la mine, fireşte).

Era o frumoasă dimineaţă bucureşteană, pe care am ales să o petrec la o lansare, nu contează produsul, într-un lounge şic. Savuram cafeaua de dinainte, fiindcă la noi e de bon ton ca nimic să nu înceapă la timp, alături de cineva, întâmplător, inimos promotor al unor ample proteste. Îmi povestea, cu entuziasm, ce echipă mişto s-a strâns şi cât devotament încape în nişte oameni care nu iau bani pentru asta. Auzind asta, l-am întrerupt, avertizând că s-ar putea să fie şi nişte băieţi infiltraţi acolo. Culmea, poate cei mai mişto şi cei mai devotaţi. Fiindcă, deşi nu sufăr de scenarită şi ignor teoriile conspiraţiilor, cred că oricât s-ar schimba vremurile, orice mişcare socială mai serioasă are şi nişte băieţi care pun geana pe ea. E jobul lor. Adaug, pentru risipirea eventualelor suspiciuni, că interlocutorul meu nu apare în schema organizatorilor spontani cu care a fost intoxicat un site obscur (numărul imbecililor din servicii rămâne constant). Sigur, până şi demersul meu ar putea fi socotit o intoxicare şi o diversiune de către băieţi. Ei bine, n-a fost.

Ce doream să subliniez? Mai nimic, în afară de faptul că, în noile vremuri, băieţii continuă să lucreze. Problema e că noi le facilităm treaba într-un mod care ar fi făcut ca personajele lui George Orwell care lucrau la Poliţia Gândirii să fluiere a pagubă. Dacă ar fi trăit azi, tot ce ar fi avut de făcut ar fi fost să deschidă Internetul. Şi să frunzărească, plictisiţi, reţelele de socializare având ca model de business, vorba cuiva, faptul că informaţiile noastre personale nu sunt ale noastre. Acolo postăm ce facem, unde suntem, unde mergem, cu