Se cheamă Cinematografiştii. Un opulent dicţionar realizat de Bujor T. Rîpeanu cu gîndul de a inventaria diversitatea profesioniştilor filmului din ţară ori din afara ei. E cît se poate de firesc să nu-i fi dat uitării nici pe cei care au îngroşat rîndurile diasporei, mai de mult sau mai recent. O distribuţie întinsă de la A la Z (de-a lungul a peste 600 de pagini) face să defileze prin faţa cititorului o mulţime de regizori, scenarişti, actori, compozitori, operatori de imagine, scenografi, critici şi istorici de film, sunetişti, monteuri, inclusiv suita de producători şi distribuitori.

Pionieri ai filmului de la începutul secolului al XX-lea

În infinita succesiune de repere există un risc (asumat) al monotoniei. În primul rînd, din pricina titlurilor de filme, reluate uneori pe aceeaşi pagină, dacă – respectînd ordinea alfabetică – se nimeresc alături membrii diferiţi ai aceleaşi echipe de realizatori. Repetiţia ajunge sîcîitoare mai ales în cazul autorilor prolifici peste măsură (precum Sergiu Nicolaescu). Mai intervine şi situaţia inevitabilă a numelor extrem de frecvente; sînt catalogaţi aproape 30 de Ionescu, vreo 13 Petrescu, iar Popeşti, peste 40. Salvarea vine de la surprizele ivite pe parcurs. Seria Ioneştilor, inaugurată cu însuşi promotorul absurdului teatral, ne uimeşte cu informaţiile privitoare la legături indestructibile ale dramaturgului cu lumea filmului. Ajunsese în Franţa, secretar de presă al Ambasadei României (scrupulosul autor al dicţionarului omite un detaliu: reprezentanţă diplomatică, în 1942, pe lîngă guvernul de la Vichy), cînd depunea diligenţe spre a optimiza difuzarea unor documentare de sorginte românească. Se pare că a fost suficientă această scînteie incitatoare ca Eugen Ionescu să devină scenarist la începutul anilor ’70, paralel cu tentaţia interpretării actoriceşti şi a ecranizării propriilor piese pentru te