Mâine se împlinesc 117 ani de la naşterea părintelui Daniil Sandu Tudor, unul din martirii neamului românesc. În memoria sa, scriitorul Adrian Alui Gheorghe şi părintele Elefterie Păduraru, stareţul Schitului Cărbuna de la Neamţ, au iniţat o manifestare literar-religioasă “Zilele Daniil Sandu Tudor”, aflată acum o săptămână (12-14 decembrie) la a V-a ediţie. Părintele Daniil s-a născut la 22 decembrie 1896 la Bucureşti, în mirenie numindu-se Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor fiind doar un pseudonim literar. Poet, eseist şi gazetar celebru şi bogat (a avut şi avion personal), Sandu Tudor era un bărbat frumos şi elegant, cu o puternică personalitate. Se înscrie la Academia de Arte Frumoase la Bucureşti, dar e mobilizat (1916), înrolându-se ofiţer de marină la Constanţa, după care reia studiile universitare la Bucureşti, unde şi lucrează ca secretar la Universitate. Debutează ca poet în 1921 în revista “România Nouă”, apoi face gazetărie la Constanţa la ziarul “Farul”. Colaborează la Gândirea, Lumea, Sinteza, Convorbiri literare, Contemporanul, Cuvântul ş.a., iar în 1932 scoate revista “Floarea de foc”, publicaţie care visează să ajungă tribună “a celor bântuiţi de patima de foc a Duhului înnoitor”. Deviza publicaţiei era înfăptuirea unei “ţări slobode şi duhovniceşti”. La “Floarea de foc” colaborează, înte alţii, viitorii scriitori comunişti Zaharia Stancu, A. C. Constantinescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Teodorescu, Alexandru Sahia, dar acest amănunt din biografia sa nu îl va ajuta în viaţă. Este oripilat de ideologia şi practicile legionare (care erau în ascensiune în acea vreme) şi se axează pe promovarea spiritului ortodox. Un reper crucial în viaţa sa va fi călătoria la Muntele Athos. Se spune că înainte de a ajunge la Athos, într-o călătorie la Paris cu avionul său, aparatul se defectează în timpul zborului şi era pe punctul de a se prăbuşi. Sandu Tudor îşi propun