Institutii românești de talia Muzeului Țăranului Român și a Muzeului Satului au nevoie de susținerea inspirată a statului, iar Romania are nevoie de cultură. Prin comasarea celor doua muzee, ambele vor fi de fapt distruse cu bună știință. Fiecare dintre ele are un profil specific pe care se cuvine să-l respectăm și ajutăm să crească, iar nu să-l nimicim, ignorând chemarea lor și trecând cu tăvălugul peste munca și căutările mai multor generații. Muzeul Satului studiază și expune etnografic obiecte complexe — de la case de locuit din diferitele regiuni ale țării, cu împrejmuirile, anexele și interioarele sau uneltele lor caracteristice, la peisajul de sat, cu ulițe, meșteșugari și biserică. Muzeul Țăranului Român, clar delimitat prin nume, ridică problema omului, cu viziunea lui despre lume, cu valorile și conceptele lui, îndemnând la dialogul viu între civilizația țărănească din care provenim și modernitatea, pe care o dorim luminată și încălzită de trecut, în care ne aflăm. Fiecare dintre ele a acumulat în timp un material urias pe care urmează să-l gestioneze și să-l aducă ani de-a rândul în fața vizitatorilor, fie ei din România sau din străinătate. Fiecare continuă să dezvolte proiecte inovatoare și are, prin forța lucrurilor o concepție muzeistică proprie. Și, mai cu seamă, fiecare merită toată atenția din partea guvernului, sau a ministerelor de resort, în fapt nu o merită, ci o impune prin vizibilitatea și calitățile de excepție pe care le-a dovedit. Ambele muzee se bucură de o largă recunoaștere în Uniunea Europeană și de premii de prestigiu, ambele sunt locuri de pelerinaj cultural nu numai pentru români, ci și pentru cei care, în alte țări, caută drumul spre o armonizare a vieților noastre, prinse inevitabil în tensiunea trecut–prezent–aspirații de viitor. Ambele ilustrează capacitățile de creație și sinteză ale poporului român și constituie surse de i