Mizând enorm pe coregrafie, regizorul Ion Mircioagă şi-a propus, prin recenta montare de la Ateneu, să reactualizeze comedioara lui Ion Luca Caragiale, ”Conul Leonida faţă cu reacţiunea”; scenariul său este o adaptare foarte lejeră, extrem de liberă, păstrând, însă, distincţiile de bază, dintre revoluţie (revoluţionari) şi reacţiune (reacţionari), aducând, totodată, la zi greşelile de limbă, nelipsitul comic de limbaj caragialesc.
Astfel că, aşa cum mărturiseşte în caietul-program, întrebarea ”Caragiale e contemporanul nostru sau noi suntem contemporanii săi?” devine inevitabilă, chiar dacă aceasta redă un cerc vicios. Referitor la primul aspect, distincţiile fundamentale invocate, revoluţionar este cel ce produce o transformare radicală într-un anumit domeniu, în cazul de faţă fiind vorba de schimbarea societăţii şi de înnoire politică; reacţionar este cel ce se opune progresului, retrogradul, adeptul unei mişcări care s-a dovedit un eşec, dar care ar favoriza o anumită clasă socio-politică, interesată de acapararea puterii. Actualizarea reală apare abia odată ce începem să problematizăm în felul următor: Cine sunt astăzi revoluţionarii şi cine reacţionarii? Când putem vorbi de revoluţie şi când de reacţiune, dat fiind evenimentele din decembrie 1989 sau cele din iulie 2012?
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, limbajul, Caragiale este acid cu deficitara folosire a termenilor limbii române, aceştia nefiind doar pronunţaţi greşit (”revuluţie”/ pentru ”revoluţie”, ”murături”/ pentru ”moratoriu”, ”fantacsia”/ pentru ”fantezie” etc.), ci, de asemenea, primind sensuri semidocte (”ipohondrie”/ în sens strict, ipohondria reprezintă acea stare de preocupare morbidă faţă de propria sănătate, putând, însă, avea şi un sens mai general, cel de nelinişte continuă). Fără îndoială, omul de rând face psihologie, dar o face pe limba sa - în traducere, nevroza