Dragul meu turnător nu este o carte despre turnător. Poate mai degrabă despre turnătorie, dar numai parțial & en passant. O să vedem mai jos de ce spun asta – în nici un caz de dragul de a face paradoxuri. Deocamdată, să precizez totuși că, după cum deja știe probabil toată lumea, cele patru sute de pagini ale cărții lui Gabriel Liiceanu sunt un fel de roman epistolar (aproape) non-fiction cu turnătorul lui cel mai zelos & eficient – un anume O.C., fost redactor-șef la Editura Politică, apoi, după Revoluție, acționar principal la Humanitas (asta nu mai e, din partea istoriei, ironie – ci de-a dreptul sarcasm!). Liiceanu are revelația turnătoriilor acestui O.C. abia în 2006, după ce accesul la dosarul propriu este posibil; și tot de atunci datează ideea acestui șir de scrisori către delatorul lui, din care se constituie romanul epistolar de față. Unul doar cu expeditor, fiindcă destinatarul scrisorilor nu răspunde niciodată; nu fiindcă Liiceanu n-ar fi fost interesat de răspunsul lui – dimpotrivă, romanul acesta non-fiction debutează cu scena întâlnirii dintre delator și victimă în biroul acesteia din urmă; firește, subiectul delațiunilor cere niște lămuriri de natură morală, vrea să înțeleagă cum funcționa resortul psihologic al unui tip care produce cu bună știință răul. Însă sursa delațiunilor n-are nici o lămurire de dat, repetă doar de două ori că e „ateu congenital”, implicând că asta îl scutește de orice fel de recriminațiuni & admonițiuni morale. Anemie & anomie morală din care rezultă două consecințe: mai întâi, aceea că posibilitatea dialogului e anulată; apoi, cazul lui O.C. se dovedește pe de-a-ntregul ilustrativ pentru „cecitatea morală” cu care diagnostica Steven Lukes undeva comunismul qua sistem.

De ce spun că o carte compusă din scrisori atât de personale adresate unui turnător nu-i totuși o carte despre turnător? Fiiindcă, se vede numaidecâ