Astă seară le-am mulţumit martirilor din 1989, exercitându-mi, alături de alţi semeni români, libertatea şi exprimarea publică, de la kilometrul 0 de ne-comunism până în faţa simbolurilor puterii.
Dacă fiecare cetăţean, pe măsură ce devine mai slab şi în consecinţă mai incapabil să îşi păstreze propria libertate, nu ar învăţa arta de a se uni cu semenii săi ca să o apere, tirania ar creşte în mod necesar. (Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol.2, Ed. Humanitas, 1995, p. 119, trad. Claudia Dumitriu)
Tocmai m-am întors de la mitingul început în Piaţa Universităţii şi sfârşit în Piaţa Revoluţiei. Este mitingul cu care am încheiat anul acesta o experienţă politică, dar mai ales civică, unică până acum pentru mine. Mitingurile din toamnă
Această experienţă am început-o la mitingurile din toamnă, contra legii pentru exploatarea Roşiei Montane, la care am participat de patru ori. Atunci am trăit pentru prima oară senzaţia că nu sunt sigur, ci că fac parte cu adevărat dintr-o comunitate de români. Şi nu una cum se vede la televizor: care votează strâmb, care se înghesuie la moaşte sau care se înjură în trafic şi parchează nesimţit. Ci una care se vede lângă fiecare dintre noi, a oamenilor care merg la muncă, care plătesc impozite, cresc copii şi care-şi rup din weekend, să se-adune şi să ia ÎMPREUNĂ atitudine, prin exerciţiul politic al exprimării publice, împotriva unor măsuri nedrepte. Am avut senzaţia - de necrezut - că fac parte cu adevărat dintr-o comunitate a românilor liberi care strigă pentru libertatea lor şi a copiilor lor, pentru o ţară în care vrea să trăiască pe termen lung şi sigur. De la 1989
În 1989 aveam 14 ani şi eram în Constanţa. Am auzit despre Timişoara la radio, am văzut despre Bucureşti la televizor. Anii de liceu i-am petrecut în era manipulatorie şi haotică, ce părea veşnică, a regimului Iliescu, anii de st