Un obicei care încǎ se pǎstreazǎ (pe alocurea) în satul românesc este cel al şezǎtorilor din Postul Crǎciunului, care se ţin pânǎ în seara de Ajun, târziu, când dau sǎ se apropie de case primele cete de colindǎtori... La o astfel de şezǎtoare am fost şi noi martori, într-o zi de decembrie, în Ţara Moţilor...
De la Decebal, la Mihai Viteazul şi pânǎ-n ziua de azi...
Cetea, un sat din Apuseni, pe valea Mureşului, la câteva zeci de kilometri de Alba Iulia Marii Uniri, continuǎ sǎ fie tǎrâmul plin de tainǎ al dacilor, al urieşilor, al cǎpitanilor lui Mihai Vodǎ cel Viteaz... Parcǎ nu e alt loc pe lumea asta în care basmul şi istoria sǎ pǎşeascǎ atât de armonios alǎturi! Din depǎrtare, oamenii desluşesc, deasupra Mureşului, trupul de piatrǎ al unui uriaş adormit. Se spune cǎ ar fi însuşi Decebal. Trǎsǎturile lui se disting clar: cǎciula dacicǎ, nasul acvilin, barba, pieptul puternic... Chiar şi în somnul de piatrǎ al morţii, regele nu şi-a pierdut demnitatea. Dupǎ o legendǎ localǎ, capul lui Decebal, aşezat într-o casetǎ de aur, se aflǎ acolo, la Cetea, adus de la Roma de un dac care-l scosese din apele Tibrului... Dupǎ altǎ legendǎ, acolo, la ei, cu patru veacuri şi mai bine în urmǎ, îşi gǎsea dulce odihnǎ, în braţele unei frumoase ibovnice, fiica boierului locului... Mihai Viteazul, voievodul care visase sǎ-i uneascǎ pe români în graniţele vechii Dacii.
Ca şi-n vremea Viteazului, la ceas de iarnǎ, oamenii se strâng în şezǎtoare, spunandu-şi poveştile, cântându-şi doinele, primindu-şi oaspeţii cu drag... Şi-n ajun de Crǎciun, rememoreazǎ iernile cele pline de omǎt ale copilǎriei, când parcǎ timpul mai rǎbdǎtor era cu oamenii şi oamenii mai atenţi la cǎlǎtoria unei stele pe cer. Steaua care vestea Naşterea Domnului!
La şezǎtoarea cetenilor, într-una dintre aceste seri de dinainte de cǎlǎtoria stelei-vestitoare pe Cer, ne-am nimerit şi noi, iarna