Una dintre cele mai impresionante cărţi pe care am avut ocazia să le citesc, este „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, scrisă de Ion Ioanid, în care autorul îşi descrie periplul de 12 ani prin mai toate închisorile lagărului comunist din România. Textul de mai jos este o descriere a Crăciunlui anului 1952 în lagărul de exterminare prin muncă de la Cavnic. Se apropie Crăciunul si odată cu el, întreg „pachetul” de colinzi, muzică „de sărbători”, dar şi înghesuială în magazine, aglomeraţie, mâncare şi băutură. Comercializarea excesivă a acestei sărbători poate că i-a diminuat din farmec şi din însemnătate, motiv pentu care doresc să postez unul dintre cele mai impresionante texte despre Crăciun, pe care am avut ocazia să le citesc. Este vorba de un pasaj din „Închisoarea noastră cea de toate zilele” a lui Ion Ioandi, poate cea mai impresionantă şi cuprinzătoare trilogie a închisorilor comuniste din România. Ca o mică introducere a lecturii, Ion Ioanid (1926-2003) este unul din sutele de mii de români care a pătimit în gulagul românesc, de la anchetele şi schingiuirile din Malmaison-ul Ministerului de Interne, la exterminarea fizică din Minele de la Cavnic sau izolarea şi înfometarea de la Zarca Aiudului. După amnistia generală din 1964, a reuşit să se refugieze la München, de unde a scris o trilogie în cinci volume (reeditată în trei volume) despre periplul său în lumea închisorilor comuniste, despre oameni, gânduri şi fapte, concluzionând că „probabil în închisoare eram mult mai liberi decât afară...”. Acţiunea textului de mai jos se petrece în anul 1952, cu puţin timp înainte de a evada din lagărul de exterminate prin muncă de la Cavnic. „Noaptea de Crăciun am petrecut-o în mină. În închisori, atât sărbătorile noastre (religioase sau naţionale), cât si sărbătorile oficiale ale regimilui erau marcate de o vigilenţă mărită din partea administraţiei. În preajma Cră