În ultima faza a dictaturii, Ion Iliescu l-a urât pe Nicolae Ceauşescu. Nu pentru că era un comunist fanatic, ci pentru că, prin acţiunile sale aventuriste şi prin cultul demenţial al personalităţii, "a întinat nobilele idealuri".
Iliescu a susţinut necondiţionat linia lui Ceauşescu până în clipa în care dictatorul a devenit absolut imprevizibil. Venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 le-a oferit lui Iliescu şi amicilor săi politici un extraordinar stimulent. A fi pro-sovietic nu mai însemna, ca în timpul lui Brejnev, a fi stalinist.
Revolta spontană de la Timişoara din 16 decembrie 1989, urmată de acţiuni similare la Bucureşti, Cluj, Sibiu, a demonstrat că sistemul era practic în curs de iminentă, inevitabilă dezintegrare. În aceste condiţii a avut loc o reală, incontestabilă revoluţie anti-totalitară. Ion Iliescu şi echipa sa (pregătită din vreme, trebuie spus) au utilizat deruta din acele zile şi au acaparat puterea. Iliescu nu a participat la revoluţie decât din momentul în care a putut să-i pună căpăstru. În fapt, FSN-ul a fost marea frână a revoluţiei române. Devenit partid, graţie strategiei imaginate de vechiul bolşevic Silviu Brucan, FSN-ul a utilizat toate pârghiile vechii puteri pentru a-şi consfinţi hegemonia.
Un important istoric, un marxist inteligent, Eric Hobsbawm, îmi spunea în 2005 (ne-am întâlnit la o conferinţă organizată de regretatul Tony Judt la Potsdam) că vede în Iliescu un un veteran al unei stângi pe cale de extincţie, dar veritabile ca univers valoric. M-aş delimita de această viziune fie şi numai pentru faptul că Iliescu a patronat geneza unui capitalism de cumetrie corupt şi corupător, pervers şi pervertitor. A ştiut exact ce încurajează, ce indivizi păstoreşte. L-am văzut odată conversând cu George Copos. Era din nou ştabul de la UTC, ministrul tineretului, discutând cu subo
