A declara că Institutul Cantacuzino (mai precis repornirea Institutului Cantacuzino) este personalitatea anului 2013 în sănătate pare mai degrabă o opinie medicală, cel mult socială. Este însă mult mai complicat decât atât, sunt multe faţete care trebuie analizate şi lecţii care trebuie învăţate pentru cei care se uită atent la viitor. Eu personal văd repornirea Institutului Cantacuzino ca pe o victorie economică, ca pe o frânare, chiar dacă modestă, a dezindustrializării României. Fie că este vorba de neglijenţă sau nepăsare, de management deficitar sau incompetenţă, de fraudă sau de-a dreptul de furt, de lipsă de viziune sau de trădarea intereselor naţionale, industria chimică, începând cu exploatarea resurselor şi până la adăugarea de valoare în produsul finit, cândva fala economiei noastre alături de industria construcţiilor de maşini şi de cea metalurgică, a fost pusă la pământ în mai puţin de 10 ani.
Revenirea în actualitate a Institutului Cantacuzino mă bucură nu numai ca pe un mare partizan al reindustrializării, ci şi ca pe unul dintre milioanele de români care de-a lungul deceniilor au fost imunizaţi cu produse fabricate aici, sau ca pe unul dintre milioanele de părinţi care şi-au vaccinat sau tratat copiii cu medicamente de la institut. Nu există multe structuri industriale în lume, indiferent că sunt sub acţionariat public sau privat, probabil doar 7-8, care să dezvolte, manufactureze şi comercializeze vaccinuri, reactivi, seruri şi produse biologice. Iar rolul lor pentru siguranţa şi securitatea populaţiei este de primă importanţă, indiferent de polemicile iresponsabile ale diverselor curente de internet care decredibilizează actul imunizării (s-a uitat fără îndoială despre variolă, poliomelită, TBC, gripă, despre epidemiile devastatoare din istoria omenirii care astăzi sunt amintiri tocmai datorită imunizării). Este aşa de important încât su
