DE LA O ZI LA ALTA ADEVĂRURILE REVOLUŢIEI

Au trecut patriu ani de când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Atunci am înţeles un lucru: că s-a terminat cu DICTATURA. Prea puţini au fost cei care s-au gândit - sau au îndrăznit să gândească - la faptul că s-a terminat şi cu COMUNISMUL. Părea ca o boală, cronică şi ereditară, de care se scapă doar prin nefiinţă. O boală care poate fi doar uşurată, în care pacientului i se pot face doar zilele mai uşoare. Era o victorie stranie, într-o luptă aproape fără adversar. Ei plecaseră şi toţi cei rămaşi păreau că fac parte din aceeaşi familie izbăvită de suferinţe. Era doar o părere. Căci nu puţini erau aceia pentru care o dată cu Ceauşeştii se ducea o raţiune de a fi, de a exista confortabil în minciună şi fariseism. Cei pentru care părea a fi special construită societatea aceea multilaterală, cu privilegiile lor, cu teama pe care o inspirau şi le-o inspira cei de deasupra. O societate în straturi succesive de profitori ai măiestritei duble-gândiri. Atunci, baza pe care trăia această piramidă s-a sfărâmat. S-a revoltat şi a lăsat totul să cadă. Într-un haos atât de perfect încât nici cele mai măiestrite scenarii nu i-au rezistat. Până la prânzul lui 22 lucrurile păreau clare. Deoparte erau Ei, cu pretorienii civili şi militari, cu instrumentele lor, de cealaltă NOI. După 22 la prânz nu s-a mai ştiut cine cu cine e, dar mai ales nu s-a mai ştiut cine împotriva cui e. Beţia victoriei a făcut loc curând derutei: O MARE VICTORIE nu se poaţe obţine, decât în faţa unui adversar MARE. Or, adversarul se dovedise mic. Şi fugise. Nu putea fi adevărat: asta era totul? De ăsta ne-a fost frică, îngrozitor de frică? De laşul acesta? De cuplul ăsta de analfabeţi? Nu! Duşmanul exista. Se ascundea, ca să lovească prin surprindere! A fost suficientă prima rafală de trasoare, pentru ca cerul Bucureştiului revoluţionar să se umple de ar