S-au scurs de la Revouţie, bătuţi pe muchie, cum se spune, douăzeci şi patru de ani. Făcând retrospectiva, încercăm să vedem ce am pierdut şi ce am câştigat în planul mentalităţilor şi al libertăţilor, al funcţionării instituţiilor statului, al nivelului de trai, al guvernării, bune ori rele. Cele două decenii previzionate de fostul dizident comunist Silviu Brucan, zis şi oracolul din Dămăroaia, s-au cam dus de multişor. Când el spunea aşa ceva, s-au găsit destui analişti ieşiţi din spuma revoluţiei să susţină că nu e nevoie de atâta amar de timp să ne transformăm rapidamente într-o ţară democratică şi prosperă; e suficient că regimul comunist s-a prăbuşit şi libertatea de asociere, cea a cuvântului, pluralismul politic înfloresc şi ne aduc fericirea.

Euforia ieşirii din totalitarism şi iluziile din primii ani postdecembrişti s-au pierdut, s-au spulberat. Ne lovim astăzi cu capul de realităţi mai dure şi mai complexe. Industria, care altădată însemna trei sferturi din produsul intern brut, a devenit în cea mai mare parte mormane de fier vechi, agricultura n-a mai atins nivelul de producţie de dinainte de 1989; sistemele de irigaţii, marile complexe agroindustriale, plantaţiile pomi-viticole sunt în ruină; evaziunea şi corupţia fac legea, pentru că statul (prin instituţiile sale) e slab şi nu reuşeşte încă să le ţină sub control; societatea românească s-a polarizat excesiv: de o parte avem un segment tot mai mare al populaţiei sărăcite, de cealaltă o oligarhie care într-un deceniu a acumulat din afacerile ilicite cu banul public, din transferuri halucinante, din patrimoniul public în cel privat averi colosale care, în ţări dezvolate şi cu tradiţie nu se adună în generaţii de-a rândul.

Astea să fie beneficiile libertăţii şi ale democraţiei pentru care au murit la revoluţie peste 1200 de oameni şi alte câteva mii au fost grav rănite? Cum, cu