Cînd vine Crăciunul îmi amintesc de fiecare dată de Crăiasa Zăpezii a lui Andersen. Poate și pentru că am primit cadou cartea danezului, de Crăciun, cînd aveam vreo nouă ani și tot ceea ce citești îți rămîne în minte. Povestea asta însă îmi stăruie în cap și din cauza versurilor de la sfîrșit: „ Ce frumoși sînt trandafirii/Dar cad pradă ofilirii./Traiul nostru e mai bun/ că-nflorim și la Crăciun!” Asta e una dintre puținele povești ale lui Andresen care se termină cu bine. Versurile astea naive mă urmăresc de cînd le-am citit prima oară, împreună cu povestea de dragoste, cu final fericit care le precede. Adică de pe cînd îmi închipuiam cum ar fi să te apropii de o fată, căreia să-i spui că o iubești, pînă cînd mi s-a întîmplat asta, cu toți anii și întîmplările care au venit după aceea.

Cînd aveam vreo 11 ani, m-am îndrăgostit prima oară, mi se părea că iremediabil, de o fată mai mare decît mine cu doi ani. O chema Cristina și stătea într-o casă fără etaj de pe Popa Soare. Era îndrăgostit de ea și un tip de-o virstă cu ea, care a plecat apoi în Franța, dar și băieți care miroseau a transpirație ca tații lor și le creștea păr pe față.

Aveam s-o uit parțial peste vreo jumătate de an, cînd m-am îndrăgostit de o colegă de clasă, dar cum colega aceea a plecat din țară, mi-am dat seama că de fapt eram îndrăgostit de altă colegă, cu nume slav și cu biografie ciudată. La liceu, după primul trimestru, toate iubirile mele timpurii au dispărut, lovite de valul unui amor la prima vedere. Aveam să mă revăd cu iubirile mele din copilărie, chiar și cu Cristina, dar nu mai însemnau mare lucru pentru mine.

De același val de care fusesem lovit fusese atinsă și colega mea de clasă, cu care mă plimbam prin Grădina Botanică și prin Cotroceni. O dată, după trebuise să mă tund la zero, fiindcă mă certasem cu regulametul liceului, am trecut cu ea de mînă pe lîngă un