Stăteam întins pe canapea, din ce în ce mai mărunt, din ce în ce mai bicisnic, strâns în mine, cu pumnii încleştaţi, cu gura furibundă, prada unei viziuni ce se accentua pe măsura ce-o conştientizam, pe măsura ce căutam să scap de aceste imagini, de aceste stări, îngânând o rugăciune obscură, pe care o învăţasem de mult, în copilărie.
Avusesem insomnie; stătusem toată noaptea pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, cu nervii iritaţi şi simţurile dilatate, închipuindu-mi fel de fel de lucruri. Ideile se materializau derulându-se în mintea mea, sub forma unor imagini, ce creşteau unele din altele, fără nici o noimă. Unele îşi aveau rădăcinile înfipte în întâmplările trăite cândva, altele păreau să nu aibă nici o legătură cu trecutul; le luam drept simple fantezii, sau mai degrabă umbre ale unor întâmplări ce aveau să se deruleze, într-o formă mult mai limpede, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, de care începea să-mi fie teamă... Mai întâi îmi apăru, în chip de pantof strada Marta. O visasem de atâtea ori, de fiecare dată altfel. Îmi lăsam mâinile să atârne din golul unei ferestre decupate cu grijă în peisaj. Şi mâinile se lungeau mereu, ca şi cum ar fost de gumă. Căutam să ating ceva în disperarea mea, să pipăi ceva, un punct ce strălucea rotindu-se nevăzut la capătul străzii aflate în derivă. Pe măsură ce mâinile mi se lungeau, punctul se îndepărta. Se îndepărta atât cât să nu-l pot atinge cu degetul arătător, ce se lungea şi el. Era ca şi cum mi-aş fi vârât mâna în scorbura unui copac, cum făcusem de atâtea ori în copilărie, şi aş fi căutat să ajung la pasărea din cuib. Îmi priveam palmele cu groază cum alergau în urma unei rochii, ce fâlfăia din aripi ca un fluture, descriind volute largi în apropierea unei flori. Ştiam că totul nu-i decât iluzie şi că în curând strada va reveni la forma ei iniţială, iar mâinile se vor strânge şi ele la locul