Aveam un vecin în Drumul Taberei, domnul Ionescu Orațiu. Membru în PCR, pensionar. Stătea la toate cozile de la Orizont ca omul cu trei copii mari și în cîmpul muncii care n-aveau timp să aștepte probabilitatea că s-ar aduce ceva la măcelărie sau la alimentară. Domnul Ionescu fusese tîmplar. Și cînd se auzise că se vor da locuințe la bloc s-a cerut primul pe o listă în care nu avea nimeni încredere.

Cînd au apărut primele blocuri cu patru etaje în Drumul Taberei, pe unde pășteau oile, domnul Ionescu a primit un apartament. Nu mai era primul pe listă, dar a apucat și el, după ce a dat ceva, cui trebuia. – Noi, ăștia mai mici, așa ne descurcăm. Dacă nu le aducem aminte ălora mai mari că mai sîntem și noi, cine să le spună?

Domnul Ionescu era printre veteranii blocului. Zîmbea tot timpul, așa era el, dar în ultimii ani i se strîmtase zîmbetul și nu prea mai avea chef de vorbă în fața blocului. Se grăbea să-și lase rînd pe unde putea apărea ceva, la Complex. Orațiu, cum îl striga nevasta lui de la balcon cînd mai stătea la vorbă cu vecinii, în loc să se ducă să-și marcheze locul la coadă, n-ar fi avut nimic împotrivă să se mute din fața blocului la o conversație în așteptarea de la măcelărie și de la alimentară, dar nu-l mai ținea bășica udului. Sau cum mi-a explicat odată, cu încrederea pe care mi-o acorda, ca bărbat de doctoriță ce eram: – M-am urinat pe mine, domnul Cristian, pînă să ajung acasă!

Om altfel răbdător, Orațiu ajunsese la concluzia că nu se mai putea. Stătuse la cozi în tinerețea lui pe cartelă, fiindcă patidul îi spusese că trebuia să mai aibă răbdare. Ar mai fi avut răbdare și acum, dar nu mai avea posibilitatea, domnul Cristian. Gîndiți-vă, te duci de cu noaptea la coadă la pui, te mai ia pișarea, mă scuzați, dar cînd se aduce marfa și tu ești acasă să-ți faci necesitățile și îți trece rîndul, cum mai e cu etica și cu echitatea? @