Recunosc, jocul de cuvinte nu-mi aparţine, mi-a sărit în ochi surfând în lumea asta mare şi bezmetică a Internetului şi mi s-a părut cea mai potrivită remarcă pentru această perioadă în care ne dăm sufletul şi suflul în goana nebună după... orice. Nu deschid lista Pandorei, subliniez doar tristul fapt că, gonind în ritm de zurgălăi comerciali, nu simţim tocmai esenţialul acestei sărbători unice.

În ţara lui Noël toate visele gastronomice sunt permise...

Ce mai înseamnă Crăciunul pentru fiecare dintre noi?! Nu este nicio întrebare retorică, nici una filosofică. E o întrebare care mi-a răvăşit rutina ultimelor zile încercând să găsesc un răspuns potrivit, frumos, inocent şi mai ales creştin pentru copila mea de doi anişori şi câteva panseluţe, pe care din multe motive am ales să o educ în două culturi: franceză şi română. În primul rând mi-ar fi plăcut să-i traduc şi ei englezescul joc de cuvinte menţionat mai sus, dar Noël-ul franţuzesc nu prea rimează deloc nici cu (Jésus) Christ, nici cu Hristos. Iar lumea în care trăim noi acum face tot posibilul să-i şteargă şi cea mai umilă urmă punând în valoare tot mai mult conţinutul sacului (de bunătăţi şi răutăţi) decât prezenţa celui care a făcut posibil toate, absolut toate lucrurile şi minunile care ne înconjoară. Inclusiv existenţa sacului.

Că francezii deţin l’art de vivre ştie toată lumea, dar dacă vivre (a trăi) se reduce doar la a mânca şi a bea licori rafinate în decor de secol XIX, asta nu înseamnă că este şi o artă. Iar dacă acceptăm totuşi că este o artă, atunci aceasta nu deţine cheia adevăratei existenţe. Pentru mine nu este o artă, ci doar o alegere confortabilă şi costisitoare de a-ţi marca prezenţa în lumea tiranică a aparenţelor. Iar societatea actuală occidentală, cel puţin cea franceză, uită să mai reflecte sensul cuvântului Noël care, etimologic vorbind, înseamnă „naştere”, din latines