Cu o săptămână înainte de Crăciun începeau pregătirile, pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare a Naşterii Domnului, comună tuturor etniilor, care a fost întotdeauna una dintre cele mai importante şi aşteptate sărbători ale anului. În 20 decembrie, de Ignat, o sărbătoare străveche în care porcii erau sacrificaţi ca o ofrandă adusă soarelui divinizat, singura muncă permisă era tăiatul porcului, urmând un ritual la fel de vechi. Din carnea şi organele acestuia se preparau bucatele pentru sărbătoarea Crăciunului, „porcăriile” şi afumăturile, după reţete specifice fiecărei etnii.

La românii ortodocşi se împodobea pomul de Crăciun cu mere, nuci aurite, turtă dulce şi lumânări, se pregăteau cadourile pentru copii iar în seara de Ajun, colindătorii umblau din casă-n casă, unde li se împărţeau dulciuri, colăcei, mere, nuci, sau bani. Cele mai cunoscute colinzi în Banat erau „O, ce veste minunată”, „Trei păstori”, „Slobozâ-ne gazdă-n casă”, cu unele nuanţe locale în linia melodică sau în text. În prima zi de Crăciun colindătorii meargeau cu „Steaua”, simbol al astrului care i-a călăuzit pe cei Trei Magi spre locul în care s-a născut pruncul Iisus. Alte obiceiuri erau „Viflaimul” sau „Irozii”, prin care copiii refăceau, în curtea gazdei, povestea Naşterii Mântuitorului. Potrivit tradiţiei, cei care primeau colindătorii urmau să aibă parte de un an norocos şi îmbelşugat. În unele sate exista şi obiceiul de a se arunca în faţa colindătorilor cu boabe de grâu sau porumb iar după ce aceştia călcau pe ele, se amestecau cu sămânţa ce se punea în brazdă, pentru o recoltă bogată. La masa de Ajun se aduna toată familia iar prima zi de Crăciun, după slujba de la biserică, era petrecută tot în familie. Următoarea zi era destinată vizitelor făcute rudelor şi celor apropiaţi. În primele două zile ale Crăciunului nimeni nu lucra, toată activitatea gospodărească se