Crainicul stadionul San Paolo, din Napoli, ia microfonul în mâna, se uită lung către tribunele arhipline şi strigă: "Gonzaloooo!". "Higuaiiiiiin", vine imediat răspunsul tribunei. Încă o dată...şi încă o dată. Atacantul argentinian e fericit pentru că şi-a găsit locul într-o echipă unde fanii îl iubesc. Şi-a recăpătat pofta de a juca fotbal.
Ne întoarcem pâna în decembrie 2006. Real Madrid plătea 12 milioane de euro pentru ultima "sculă" de la River Plate. Are doar 19 ani, iar hârtia care venea din partea clubului unde a facut istorie Di Stefano era foarte tentată. A semnat fără să se gândească şi a ars etape esenţiale pentru alţi fotbalişti. Brusc, se schimba în acelaşi vestiar cu Beckham, Ronaldo brazilianul sau Raul. Modele avea destule. Condiţii la fel. Gonzalo era în al 9-lea cer, privea în gol şi nu îi venea sa creadă.
Tricoul, ezitarea si deziluzia
Trei ani mai târziu lucrurile aveau să se schimbe. Pe poarta clubului intra un francez tuns scurt, Benzema pe numele său, iar numărul meciurilor lui Higuain a început sa fie din ce în ce mai mic. Invers proporţional creştea frustrarea fotbalistului.
Mai, 2011. Piata Cibelles era plina ochi de tricouri albe, toată lumea cânta, rivalul catalan fusese învins. În autocarul decapotabil, Mourinho împreună cu jucătorii săi deschideau sticle de şampanie şi dansau. "Pipita" Higuain era stingher şi purta un tricou al Realului semnat de toţi colegii. Era modul său de a spus "la revedere". Hotărât să plece, argentinianul dorea să ia un suvenir cu el care să îi aducă aminte de cei aproape cinci ani petrecuţi pe Bernabeu. Mulţimea a început sa îi strige numele, Mourinho l-a luat după umeri şi i-a promis că o să joace mai mult. L-a rugat sa rămână. Sentimentele l-au cuprins şi a acceptat. A crezut în a doua şansă.
Şapte luni mai târziu, returul semifinalei Ligii Campionilor, cu Dortmund. În tur,
