România secolului XXI nu poate porni din loc, aşa cum e firesc, fără o Educaţie croită autentic pentru secolul XXI. Iar starea Educaţiei, aşa cum este acum, constituie o vulnerabilitate critică directă la adresa siguranţei noastre naţionale, deoarece absolvenţi inepţi produşi de şcoala de azi pot deveni conducătorii inepţi ai României de mâine.

I. Clasa politică şi Educaţia: ruşinea naţiei

Din 1999-2000 începând, am interacţionat direct, în materia Educaţiei, cu toţi cei trei ocupanţi ai fotoliului de Preşedinte al României (Ion Iliescu; Emil Constantinescu; Traian Băsescu). Am interacţionat nemijlocit cu Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu şi Victor Ponta, în calitatea lor de prim-miniştri ai Guvernului României.

Am interacţionat nemijlocit cu Andrei Marga, Ecaternia Andronescu, Cristian Adomniţei, Mircea Miclea, Mihail Hărdău (oh, dumnezeule!...), Daniel Funeriu, Cătălin Baba, din nou Ecaterina Andronescu, Liviu Pop, Mihnea Costoiu şi Remus Pricopie, ca miniştri ai Educaţiei (până acum, Mircea Miclea este, pentru mine, singura excepţie lăudabilă într-o lungă serie de „dialoguri ale surzilor”; domnule ministru Remus Pricopie, eu aştept cu încredere, în 2014, pasul dumneavoastră hotărât de la vorbe la fapte, în materia schimbării paradigmei Educaţiei).

Am interacţionat nemjlocit cu toţi secretarii de stat pentru învăţământ preuniversitar din subordinea miniştrilor pe care i-am menţionat anterior (în vara acestui an, am primit primul acord explicit, formulat fără echivoc, din partea unui om politic, în persoana doamnei secretar de stat Ştefania Duminică, privind schimbarea paradigmei Educaţiei în România).

Am pledat tema nevoii strategice de schimbare a paradigmei Educaţiei în conversaţiile mele directe cu foarte mulţi membri ai Parlamentului României şi/sau europarlamentari, pe mulţi cunoscându-i direct, pers