► Ne-o va spune, la momentul potrivit, chiar Petre Ispirescu!
În zilele sfârşitului de an am făcut ordine în bibliotecă. S-au adunat cărţi peste limitele normale ale rafturilor şi, practic, am mutat volumele de colo-colo. Cu această ocazie am răsfoit o seamă de cărţi de care uitasem cu desăvârşire. Aşa am dat şi peste Petre Ispirescu.
Omul a trăit între 1830 şi 1887. Părinţii l-au vrut preot, dar el a ales să fie tipograf. Nu i-am citit, acum, basmele şi poveştile, ci l-am descoperit, cu interes, pe ziaristul Ispirescu. Cel care, în calitatea sa de reporter nostalgic, ne relatează despre Crăciunul copilăriei sale şi despre bradul veşnic verde care simbolizează, azi, în mod universal, bucuria naşterii pruncului Iisus. Că n-a fost mereu aşa vom vedea mai jos...
„Eram copil şi, văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Păsămite era pomul Crăciunului”.
Uimirea copilului era de două ori justificată. El era obişnuit să vadă brazi împodobiţi doar la înmormântări. „Şi dv., cu toţii ştiţi, că la noi la Români când moare vreun flăcău sau vreo fată care n-au pus pirostriile în cap, li se împodobeşte câte un pom pe care-l duce înaintea mortului. Fie orice pom, românii îi spun brad”.
În al doilea rând, ţăranii români duceau un brad la nuntă „însă fără podoabe, fără nimic”. Pentru ei, ne lămureşte Ispirescu, bradul este „simbolul generaţiei, adică al înmulţirii neamului”. Logica ţăranului era simplă: aşa cum bradul e pururea verde, şi iarna şi vara, aşa şi familia lui va avea, prin urmaşi, o tinereţe veşnică.
Copil fiind, Petrică Ispirescu, vede pe fereastra unei case de la oraş un brad împodobit de sărbătoare.
- Cine a murit aici, nene, de i-a făcut brad aşa frumos?
- N-a murit nimeni, băiete. Ăsta e pomul Crăciunului.
- Cum pomul Crăciunului?
- Ia, aşa
