Pentru regaliştii din România, ziua de astăzi, 30 decembrie, reprezintă, cu siguranţă, o zi când regele lor, Mihai de Hohenzollern, a fost nevoit să renunţe la tron. Mai concret, să abdice.
Pentru că renunţarea şi abdicarea nu sunt sinonime. De renunţat la ceva poate renunţa oricine, însă abdicarea este numai în legătură cu un cap încoronat sau cu un şef de stat. De la Decebal şi Burebista până la Carol I, dacii şi urmaşii lor, românii, au fost conduşi de domni, nu de regi. Chiar şi Cuza tot domn era numit de popor, dar şi Prinţ al Principatelor Române.
În epoca modernă regi am avut numai de la lovitura de palat din 11 februarie 1866 şi până la 30 decembrie 1947.
În urmă cu 66 de ani, în acea zi fatidică pentru Casa de Hohenzollern, forma de guvernământ a statului a devenit republica. Regaliştii spun că ruptura de regalitate s-a produs prin forţă. Că Mihai I a fost silit să abdice. Că a fost chiar somat de Gheorghiu Dej şi Petru Groza care aveau ascunse pistoale sub paltoane gata să pedepsească orice împotrivire.
Aceiaşi susţinători mai declară că tânărul rege ar fi abdicat ca să poată salva vreo câteva sute de vieţi de tineri studenţi liberali aflaţi în detenţie pentru că se împotriviseră, încă din 1945, tendinţelor de sovietizare a ţării. Sovietizare care a pătruns treaptă cu treaptă în fibra naţiunii noastre şi a însemnat un rău imens, cu urmări până astăzi, pentru jumătate din Europa.
Pe de altă parte, cei care i-au obţinut atunci Actul de abdicare au lăsat mărturie că totul s-a petrecut cu acceptul Majestăţii Sale, punând în circulaţie documentul asumat şi semnat de Mihai Iiu. Iar Actul nu lasă nici un dubiu, indiferent în ce condiţii a fost semnat.
Citez partea finală acestui act de voinţă personală: „ABDIC pentru mine şi urmaşii mei la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am
