M-am întîlnit cu el în avionul de Bruxelles. Era chiar în primele luni ale lui 1990. Eu mergeam la un colocviu, el la nu ştiu ce instituţie. Fusesem colegi la Universitas şi oarecum prieteni, dar nu ne mai văzusem de mulţi ani. Acum, avînd tot drumul în faţă şi nimic altceva de făcut, am stat de poveşti. Eu povesteam excitat cîte mi s-au tot întîmplat în aceste cîteva luni. El mi-a povestit cu o anumită morgă pe care a avut-o totdeauna despre "grupul de reflecţie" în care se află, despre lucruri temeinice şi de viitor din care nu am înţeles mare lucru şi mai ales despre mentorul lor spiritual, care "este un om deosebit". Despre acesta a vorbit cel mai mult. De atunci nu ne-am mai revăzut decît o dată, cîteva luni mai tîrziu, la Guvern, cînd, intrînd în lift, am avut o exclamaţie pe care acum o consider memorabilă: Băi, ce-i ăsta, guvern sau grădiniţă? Fusesem coleg, undeva şi cîndva, cu fiecare din cele trei persoane care se nimeriseră în ascensor. Colegul cu pricina se numeşte Adrian Năstase, iar "mentorul" său despre care mi-a povestit în avion este Silviu Brucan. Pus în scenă de un alt coleg, Alin Teodorescu, Adi povesteşte în recenta sa carte în dialog mai multe despre "grupurile de reflecţie" în care s-a pregătit din vreme pentru viitorul ţării. Vorba unui bun amic al meu, au avut şi ei "Păltinişul" lor ... În cu totul alt context, am asistat curînd la o altă discuţie din sînul acestei colegiale de partid ajunsă amicală de stat. Grosul erau "la putere", unii însă erau în "opoziţie" (?) - sau în orice caz aveau ceva de împărţit cu ceilalţi. Negociau la sînge, dar oficial şi diplomatic, în jurul unui măr al discordiei pînă cînd, la un moment dat, s-au încins şi au trecut la "băi, Costele" şi "băi, Gigele", cu înjurături ca la duşurile din Grozăveşti. M-am uitat la ei şi am început să enumăr: UASCR, Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului, Viaţa s