„Daca ar exista forte militare straine in New Jersey, Tony Soprano ar fi lider insurgent“ - oficial american citat de raportul Baker-Hamilton. „Al-Qaeda este acum o franciza in Irak, ca McDonald’s” - oficial irakian citat de acelasi raport.

Mult asteptatul raport al Grupului de Studiu pentru Irak a fost publicat, in sfirsit. Presedintele Bush i-a primit pe autori la Casa Alba si a promis ca va tine cont de recomandari dupa ce le va studia.

Si are ce studia. Documentul este impresionant in partea de analiza a starii de fapt. Concluzia majora expusa chiar de la inceput spune ca situatia din Irak este grava si in curs de deteriorare. Asta in ciuda eforturilor americane care pot fi rezumate brutal: 2.900 de morti, 21.000 de raniti si 400 miliarde de dolari cheltuiti.

In partea de recomandari (79 cu totul), raportul respinge si o retragere precipitata din Irak, dar si pastrarea strategiei actuale. Alternativa recomandata: o ofensiva diplomatica masiva si schimbarea strategiei militare, trupele americane urmind sa devina mai mult trupe de suport pentru unitatile irakiene.

Ma voi referi aici la recomandarile diplomatice. Implicarea tuturor statelor din regiune, inclusiv Siria si Iran, si a comunitatii internationale suna bine. Problema e ca filosofia de baza a recomandarilor se poate rezuma la principiul: „Ar fi bine sa fie bine“.

Siria si Iranul trebuie cointeresate sa participe la stabilizarea Irakului. Dar de ce s-ar implica Iranul? Pentru ca, desi pare ca blocarea americanilor in Irak e in avantajul sau, Teheranul ar pierde de fapt pe termen lung din caderea in haos a vecinului sau. Cam acest gen de argumente sint folosite peste tot in raport.

Adica argumente care par intelepte la seminariile diplomatice, dar nu e clar de ce ar achiesa la ele persoane ca presedintele Iranului, care ameninta sa stearg