Dacă, în Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie se urmăreşte atent ca personaj şi persoană publică pentru a se ridiculiza, efortul lui Gabriel Liiceanu, în această Întîlnire cu un necunoscut, e de a-şi lua în posesie personajul public şi a-l destructura. La Ciocârlie, exteriorul, cînd nu e ameninţător, dramatic şi tragic prin dispariţia unor prieteni, este nespus de comic. Diaristul foloseşte acest unghi pentru a ataca „fleacurile“ fundamentale. Pentru Liiceanu, exteriorul a devenit în schimb neinteresant şi chiar neimportant. Prezentul implicării şi indignării civice a lăsat loc unui amplu trecut afectiv. Iar accentul s-a schimbat odată cu lenta, dar vizibila deplasare a centrului de greutate. Gabriel LIICEANU, Întîlnire cu un necunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 372 p.

Una dintre temele de reflecţie, în cartea de faţă, este „inadvertenţa dintre ideile susţinute public şi viaţa trăită“. „Actele vieţii nu pot fi în răspăr cu actele gîndirii“, revine Liiceanu pe pagina imediat următoare, pentru ca, în alt context (dar într-o aceeaşi linie), să-i sancţioneze pe acei „păcătoşi patenţi care perorează despre lucruri înalte“ şi care n-au putut vreodată face legătura între credinţa lor şi viaţa lor. Or, un fel de revanşă a autorului nostru este ca, în acest spaţiu cucerit al scrisului liber, personal, intim şi saturat de subiectivitate să apere, iar şi iar, exact ideile susţinute timp de două decenii pe scena noastră publică. Interiorul jurnalului nu ilustrează aşadar altceva decît postura exterioară. Gabriel Liiceanu nu joacă un rol ca oricare altul în afară, pentru a veni acum şi a spune, ca Nicolae Manolescu în memoriile lui: era doar un rol, ca oricare altul... E vorba, la el, de acelaşi lucru şi de aceleaşi valori, exprimate însă diferit, după lărgimea şi textura mediului ambiant. Societatea românească e o lume veselă, dar nu foarte mare, nici pr