Sînt două vîrste şi tot două unghiuri de „acţiune“ poetică în cel mai recent volum de versuri al lui Alexandru Muşina, Regele dimineţii. Un unghi de cuprindere, cît mai larg posibil, prin care se încearcă accesarea şi integrarea filozofică a unei realităţi sociale şi istorice inconfundabile. E vorba despre ultimul deceniu al ceauşismului, uşor recognoscibil în Arhipelagul, prima secţiune a cărţii; şi pe care îl recunoaştem nu numai prin aspectele sordide şi personajele mizerabile („fiul lăbar şi plin de şopote veninoase“, „miliţianul tîmp, roşu-n obraji, mulţumit“) ridicate la puterea Epocii, dar şi prin parabolele destul de transparente în care îl fixează autorul. Fiul iernii, poem amplu şi cu o bătaie solemnă, aduce aminte de Budila-Express. „Noi“, „fiii iernii“, trebuia „să fim stropi strălucitori, de aur şi foc“; dar în „vremea Piticului“ şi „a Babei Păroase“ (aici începe o strofă de pregnanţă expresionistă), într-un timp „ros de şoareci şi carii“, am îngheţat, ne-am mortificat, rămînînd cu atît: cu „frumuseţea/ Cadavrului vînăt, cu interesante culori,/ De la morgă.“ Textul poate să fi fost scris încă din anii ’80 sau cu două decenii mai tîrziu. Alexandru Muşina a avut de la început ceea ce se numeşte maturitate artistică, dublată de o conştiinţă a propriei performări. Ceea ce contează, în ecuaţia de faţă, e că aceste versuri şi altele din Arhipelag au fost trăite atunci. Poezia de atelier, atît de atent lucrată, procesează, mixează, modulează şi sintetizează experienţe „de teren“, episoade multe şi o întreagă vîrstă impregnate de praf, gunoaie şi tristeţea străbaterii lor. Textul e deci vechi, în acest sens: nu apare în el nici o posibilitate a viitorului, nu există nici un orizont. Poetul cunoaşte bine lumea închisă, prin care personajele lui se mişcă pe rute dinainte stabilite. Nu vrea să surprindă noutatea (fiindcă noutăţile nu au cum să apară), şi nic