Evenimentele sau personajele aniversate sau comemorate poartă mereu o încărcatură simbolică, ca şi când nevrednicii urmaşi sau supravieţuitori ai acestora trebuie musai să înveţe anumite lecţii şi să tragă cuvenitele învăţăminte. În cadru festiv. Şi dacă tot se adună lume multă (ca la circ sau ca la parastas), atunci de ce să nu fie folosită cheltuiala organizatorilor pentru atragerea a oarece foloase propagandistice? În felul acesta, toată lumea pleacă acasă mulţumită şi cu conştiinţa împăcată. La aniversări, fie acestea oficiale, noi, românii, „servim” ţuici sau şampanie, „consumăm” sarmale sau somon fumée, bisăm (fără număr) fanfare sau tarafuri. Când vine vorba de comemorări, atunci faptele sunt cam aceleaşi, dar nu se ciocneşte, iar mesenii poartă (la început) cravată şi sacou negru (ca la parastase). Altfel spus, deosebirea între aniversare şi comemorare constă în caracterul festiv, de sărbătoare, al primeia, spre deosebire de celebrarea solemnă a celei de-a doua, elogiile fiind însă indispensabile pentru ambele ceremonii. Poate de aceea românii, dar poate nu doar ei, au fost şi sunt deopotrivă bucuroşi şi de aniversări, şi de ceremonii. Cu toate acestea, în zonele mai nordic-puritan-protestante ale lumii se întâmplă în mod frecvent aniversări şi comemorări mult mai sobre, discrete, dar la fel de emoţionante. În general însă, aniversările şi comemorările publice organizate de autorităţile locale sau naţionale ale statului modern se transformă inevitabil în acţiuni de preacinstită propagandă; ele întrunesc premeditarea oneroasă, minciuna pompoasă şi împăcată cu pudica omisiune, metafora linguşitoare, logodită cu subînţelesul ameninţător – toate capabile să producă lăcrămări moralizatoare şi curăţitoare de orice reflux de conştiinţă, spre satisfacţia plenară a publicului însetat (mai ales la noi) de adevăruri bahice şi culinare servite pe loc, după discursuri. Bi