Când s-a anunţat, anul trecut, că totuşi un concert cu AC/DC va avea loc la Bucureşti - parte din "Black Ice Tour" - am început să mă gândesc că ar fi bine să-mi iau bilete. În adolescenţă fusese muzica găştii mele, a petrecerilor de rockeri la care mergeam.
Ascultasem ultimul album AC/DC - "Black Ice": spectaculoasă revenire după opt ani de absenţă - şi îmi plăcuse. Dar mai ales remarcasem că, în ciuda longevivei lor activităţi, sound-ul nu-şi pierduse deloc "vâna" şi originalitatea. Nu li se terminase "filonul", vorba cuiva. "High Voltage" în 1976, "High Voltage" şi în 2008.
Dar tot nu eram foarte convins că voi merge la concert. Drept pentru care nu m-am agitat să iau bilete din timp. Şi evident că atunci când m-am hotărât totuşi, biletele se terminaseră. Cu câteva zile înainte de 16 mai, am primit cadou două bilete. Fata mea, rockeriţă la 12 ani, a fost foarte bucuroasă.
Şi uite aşa am ajuns în Piaţa Constituţiei cu Alexandra şi am intrat în zona de concert în jur de ora 20:00. Apoi, fix la ora 21:00, brusc - mulţi nici nu se aşteptau şi au fost surprinşi cu spatele la scenă - a început concertul celor de la AC/DC. "Runaway Train", piesa de deschidere de pe albumul "Black Ice". ŞI AM INTRAT ÎN ALTĂ LUME. Peste 60.000 de oameni au fost luaţi de "curentul alternativ/continuu" şi duşi în altă dimensiune. Fiecare spectator a fost conectat cu un cablu invizibil direct la uriaşul generator al scenei, la propriu şi la figurat. Ne-am trezit că dansăm instantaneu, că ne mişcăm involuntar în ritmul muzicii, legaţi parcă cu nişte cordoane ombilicale de acel tot sincretic care trăia pe scenă. Începuse să se întunece şi zecile de mii de corniţe roşii de plastic cu leduri pulsatile transformau publicul într-o adunare imensă de licurici. Aerul, sunetul, atmosfera aveau altă calitate: textură, înţeles, densitate, vibraţie, energie. Da, ENERGIE
