Într-una din ultimele sale referinţe la poeţii tineri, G. Călinescu îl aprecia pe Ion Murgeanu pentru inspiraţia sa "năvalnică şi uneori solemn exaltată". Marele critic a avut o intuiţie corectă, deoarece poetul a mers pe drumul astfel caracterizat, nu fără a-şi decanta cîteva note particulare din fondul general al înzestrării sale, în măsură a-i adînci profilul. Vitalitatea gîlgîie zgomotos, pînă tîrziu, în versurile sale, la modul expresionist, adică, am zice, în stare pură: "Sînt plin de bogăţii./ Sînt mercenarul asfinţitului de soare roşu de plîns./ Sînt haimanaua norilor căzuţi aseară/ în ploi bezmetice peste pămînt" (Darul). Sau: "Atît că scrisul e o sabie în mîinile unor copii./ E un taifun abia întrezărit" (ibidem). Sau: "Aud vulcanii tremurînd subt iarba crudă de aseară./ Mă sprijin pe incertitudinea viorii cînd răstoarnă/ oceanul în abis să nască noi furtuni!" (ibidem). Ea îi mijloceşte comunicarea cu cosmosul şi, mai mult decît atît, o consubstanţiere, un mod de-a se răsfăţa în sînul elementelor ca şi cum ar fi unul dintre ele, sub semnul încrezător al neprihănirii echivalate cu beţia tuturor celor ce fiinţează: "Nu te mai plînge; vorbeşte un înger/că totul e bine că toate-s în toi/ sărutul dumnezeiescul altoi/ al zilei ce spumegă" (Viţa). O senzorialitate dezlănţuită îşi spune cuvîntul, o exuberanţă a asociaţiilor (mod de-a da replică prolificităţii naturale) care îmbrăţişează ca o acoladă vîrstele fiinţei. Nu e doar o "întoarcere spre natură", un rousseauism liric, ci o provocare a acesteia prin limbajul inventiv, productiv pe făgaşul unei autosatisfacţii jubilante. Idila incipientă capotează în violenţa devenirii: "Cai pe drum; primăvară dezpotcovită./ Pe insula pustie m-am adăpostit eu singur.// Sub apăsarea serii de aprilie aşteptam...// Puhoiul rîului după poarta grădinii/ Se zbate şi nimeni nu-l va opri.../ De violenţă nu mă tem; mi-e ruşine!/