Am scris textul acesta din slăbiciune pentru Italia. Din dorinţa de a mai gusta ceva din uriaşa ei acumulare de artă trăită, atît de intim şi de liber trăită împreună cu istoria şi cu peisajul. S-a spus că frumuseţea va salva lumea. În Italia, sentenţa devine verosimilă. Din pricina acestei slăbiciuni m-am apropiat de o temă care nu mi-e nici familiară, nici plăcută. O şcoală de vară, organizată de departamentul de studii sociale al Universităţii din Florenţa, îşi propune anul acesta tema: "Gender Relation, Citizenship and Religion(s)", unde mi s-a cerut un text despre icoană şi construcţia genurilor în ortodoxie, din care am extras aici cîteva notaţii. Tema nu mi-e plăcută din cauza aburului feminist ce o înconjoară. Pentru conştiinţa comună la care particip, teoriile feministe sînt înregistrate mai ales prin excesele şi radicalismele lor, cu rezultate uneori ridicole, precum "desexualizarea lui Dumnezeu" şi intervenţia aferentă în textul sacru: "He/She". Dar exemplul e poate prea facil. Teoriile feministe nu au doar laturi atît de tranşante, iar problematica lor a putut determina remarcabile revizuiri culturale şi sociale. În debutul cărţii sale, Gîndul umbrei. Abordări feministe în filozofia contemporană (1995), Mihaela Miroiu nota disconfortul pe care îl resimt atît autorul cît şi cititorul cînd e vorba despre un asemenea subiect. Cînd perspectiva feministă se aplică religiosului, stînjeneala e datorată deseori inadecvării faţă de materia tratată. Feministica vine în faţa unor doctrine şi practici religioase ce-şi au logica lor internă, multietajată ca sensuri şi opţiuni simbolice, cu o grilă cumva exterioară, cu un set de criterii ivite într-o atmosferă modernă, laică, egalitaristă. Pericolul e ca, oricît de bine intenţionată şi de generoasă, critica să-şi dezagrege obiectul, să-i rateze substanţa. E preferabil ca tema genurilor în domeniul religios să nu