Odată cu intrarea verii în drepturi depline – ne referim aici la valul de căldură din următoarele două-trei luni –, destinaţiile estivale vor înlocui în mare măsură mult mai puţin spectaculoasele drumuri spre muzee şi galerii. În tot acest timp, artiştii îsi continuă activitatea, în ateliere sau tabere de creaţie, departe de privirile publicului (posibil). În ideea menţionată, pentru a lua pulsul „domeniului vizual“ în vremuri de caniculă, l-am vizitat pe sculptorul Mircea Roman în atelierul său. Artistul a avut amabilitatea de a ne oferi un amplu interviu. Propun să fixăm în deschiderea dialogului nostru cîteva repere ale biografiei dvs. artistice. Între 1973 şi 1984 am urmat Liceul de Artă la Baia Mare, facultatea de profil din Cluj şi am beneficiat apoi de celebra repartiţie în Capitală, la o întreprindere afiliată unui şantier din provincie. A fost vorba despre o fentă politică: ni s-a spus că dacă cioplim, primim casă şi rămînem în Bucureşti, în schimb, dacă vrem să fim artişti, trebuie să mergem la Borsec. Împreună cu cîţiva colegi, am refuzat munca de cioplitori, corespunzătoare studiilor medii, şi am fost trimişi la Casa Poporului să facem machete (pentru Anca Petrescu). Deşi erau acolo numeroşi profesionişti, ansamblul nu putea ieşi bine. Nimeni dintre cei aflaţi în interior nu avea puterea de a schimba datele problemei, aşa că am rămas din acea perioadă doar cu un program lejer şi cu activitatea din propriile ateliere. Ce a făcut în acei ani tînărul artist Mircea Roman, care tocmai refuzase în anii ’80, odată cu munca de cioplitor, şi locuinţa de serviciu? Ajuns în Bucureşti, am închiriat o încăpere, pe undeva pe lîngă Bellu, pe care am împărţit-o în două: jumătate atelier, jumătate locuinţă. L-am cunoscut pe Jean Pîrvan, care mi-a propus să vin în centru, într-un atelier de pe Popa Tatu, al unui artist plecat din ţară. Lucrările pentru expoziţia per