De exemplu, cine n-a râs în hohote când, de curând, Jamie Dimon a apărut în faţa Comisiei Senatului American, în Washington? Dimon e preşedinte şi CEO al JPMorgan Chase şi poate vă amintiţi că JPMorgan a avut recent un moment „oops, sorry“, când a pierdut mai bine de două miliarde de dolari printr-un plasament prost. Dimon a fost chemat la Washington să dea explicaţii. În primul rând, banca a pariat toţi acei bani doar din cauza cerinţelor de capital ale comitetului de la Basel, care spune că riscurile trebuie reduse. (Poftim?!) Aşa că, vedeţi, într-un fel a fost vina regulatorilor. În al doilea rând, serios, nu-i chiar aşa o pagubă.
Sunt doar câteva miliarde de dolari şi, deşi „acest incident e jenant“, spune domnul Dimon, pierderile „ar trebui privite în perspectivă“. Nu se vor face simţite în serviciile pentru clienţi. Phew! În al treilea rând, JPMorgan promite, la modul cel mai serios, ca va încerca să nu mai facă asta. Deci, în fine, de ce atâta agitaţie? Ei bine, dacă asta nu-i amuzant, atunci cum e?
Într-un fel, are dreptate. O mână de milioane acolo nu-i o sumă aşa importantă pentru JPMorgan. Are 190 mld. în cash şi 30 mld. în provizioane. Acea tranzacţie n-a fost nici măcar o tunsoare, a fost doar o scurtare cu câţiva milimetri a bretonului. Şi tocmai aici e problema. Când instituţiile devin atât de mari încât câteva miliarde nu mai accelerează pulsul nimănui, toată perspectiva se pierde. „Avem câteva trilioane în active, un sfert de milion de angajaţi şi mai multe rezerve decât guvernul American - şi voi vreţi să ne spuneţi nouă ce să facem?“ Asta ar fi trebuit să spună Dimon. În mai bine de douăzeci de ani în care am avut de-a face cu băncile, cel mai deştept preşedinte pe care l-am cunoscut ştia că afacerea asta înseamnă, pur şi simplu, să împrumuţi nişte bani de la unii, să-i păstrezi în siguranță şi să-i dai altora cu împrumu