Unul dintre cele mai dezgustătoare aspecte ale campaniei electorale în curs sînt ameninţările pe care partidele care se şi văd cîştigătoare ale alegerilor din toamnă le aruncă în dreapta şi-n stînga. Partidul X anunţă că va spulbera o lege abia promulgată şi abia pusă în aplicare. Partidul Y ameninţa pe toţi funcţionarii dintr-un minister că îi va "judeca aspur" pentru colaborarea cu actuala putere. Partidul Z promite ferm că va întemniţa anumiţi lideri politici. "Ameninţătorul" este, de cele mai multe ori, o figură îmbătrînită, încrîncenată, cu aer hepatic şi ochi apoşi, inexpresivi. Întotdeauna, însă, "ameninţătorul" este un fricos. Oricum, spectacolul ameninţărilor este jalnic şi face din România de azi o realitate jalnică. Dar, cum s-a ajuns aici? Şi, mai ales, cum de nimeni nu protestează ferm împotriva acestui fel gangsteresc de a face politică? A ameninţa în public cu "represalii" de acest gen este, cred, o lovitură mortală dată democraţiei şi libertăţii din cel puţin două motive: (I) loveşte direct în autoritatea legii şi (II) presupune că partidul politic cîştigător are îndreptăţirea să folosească aparatul administrativ al statului ca unealtă de vendetta politică. Dacă reamintim şi faptul că toate totalitarismele acestui secol au intrat pe scena politică proferînd ameninţări, putem avea o intuiţie a pericolului profund pe care acest tip de declaraţii îl conţin. (I) Ameninţînd în această manieră, omul politic român pleacă de la premisa că legea se alcătuieşte după voinţa exclusivă a celui de la putere şi că deţinerea puterii legitimează orice. Cînd dreptul devine instrument de revanşă şi dominaţie politică democraţia a murit. Să spunem răspicat lucrul acesta! (II) A doua premisă trădează o altă concepţie greşită, nocivă şi întru-totul dictatorială: politica nu este terenul cooperării, nici măcar al confruntării, ci al înfruntării. Adversarii politici î