Până la căderea regimului sovietic, a fost extrem de dificil pentru istoricii occidentali să se documenteze asupra lui Stalin dincolo de ceea ce era versiunea oficială. Lucrarea de faţă aduce însă o cu totul altă perspectivă.

În numărul anterior al revistei „Historia“, am prezentat recenzia cărţii Stalin Young (Stalin tânăr), scrisă de acelaşi autor, Simon Sebag Montefiore. Am dat prioritate recenzării acelei cărţi pentru că s-a scris foarte puţin despre Osip Giukaşvili şi activităţile anterioare expatrierii sale din Georgia natală, pentru a deveni, în Rusia, liderul bolşevic cunoscut sub numele de Stalin. Cartea de faţă, Stalin. Curtea Ţarului Roşu, a făcut senzaţie în Occident la apariţia ei, la Londra, în anul 2003, din mai multe considerente. Autorul trăise în Rusia aproape şase ani pentru cercetarea şi documentarea cărţii, intervievând rude apropiate din familia dictatorului şi membri apropiaţi din anturajul acestuia. Simpla lectură a celor unsprezece pagini de bibliografie atestă adâncimea cercetării, unele surse citate fiind total inedite. Prima mare surpriză a cărţii este demolarea totală a mitului că Stalin a fost un semidoct, teorie propagată de către detractorii săi. Era şi uşor de acceptat această teorie, cunoscând faptul că Stalin fusese exmatriculat de la Seminarul Teologic din Tiflis (azi Tbilisi) şi n-a mai urmat altă şcoală până la moarte. Aflăm însă că Stalin citea zilnic în medie 500 de pagini, în special din domeniul istoriei şi al literaturii universale. Biblioteca sa personală din vila de la Kuntsevo număra peste 20.000 de volume atent adnotate cu observaţii, care uimesc specialiştii din domeniile respective. Stalin ştia să deosebească geniile autentice de simplii meşteşugari ai condeiului. De exemplu, el îi considera genii native pe Mihail Bulgakov, Boris Pasternak şi Osip Mandelstam. Privind pe acesta din urmă, instrucţiunile lui St