În memoria lui Vlăduţ
Şi a bătut vântul. Mai bine de trei saptămâni a tot suflat. A suflat pe deasupra Dunării, încreţind-o, fluturându-i sălciile din luncă...
Şi a bătut vântul. Mai bine de trei saptămâni a tot suflat. A suflat pe deasupra Dunării, încreţind-o, fluturându-i sălciile din luncă. A suflat peste munţi tociţi şi peste pădurici timide, luând crengi, lăsând praf. A periat stepa dobrogeană învrăjbind tinerele fire de iarbă cu cele mai vârstinice şi mai veştede, culcându-le unele peste altele, amestecându-le, ciufulindu-le. A bătut... şi în tot periplul său de la Dunăre la mare a fost însoţit de ciulinii rotofei, care l-au întovărăşit rostogolit până unde-au putut răzbate, predând apoi ştafeta fârtaţilor. A bătut vântul deasupra cetăţilor antice, aruncând peste ele încă un strat de praf şi a ajuns la mare unde a vârtejuit nisipul şi a ridicat valurile.
Vântul a făcut ceea ce ştie el mai bine – a vânturat tot ce i-a ieşit în cale, a dus tot ce-a putut duce. Şi a putut duce... Aşa a decorat – parcă ştiind de marea găteală şi de toată forfota premergătoare datei de 2 aprilie – toate câmpurile, copacii şi toate gardurile. Un fel de mare pavoaz vizibil şi din elicopter şi, probabil, chiar din avion, în ciuda zicerii “ei, lasă, că din avion nu se vede!”. Pe fiecare câmp pe care l-am străbătut cu privirea de-a lungul Dobrogei – din Deltă şi până hăt, în sud –, indiferent că e cultivat, arat, că e izlaz ori pârloagă, fiecare tulpină mai răsărită şi mai vânjoasă poartă victorios câte o amintire a civilizaţiei. O pungă de plastic, o cârpă, un dres de nylon, o pungă de plastic..., o pungă de plastic... Când vezi câmpurile împestriţate ai fi tentat să crezi că toate aceste urme ale civilizaţiei moderne au fost sădite cu migală.
Prin copaci fâlfâie cu sârg panglici... de plastic, zburate de prin gropile de gunoi avizate sau din cele