Cartea lui Ion Zubaşcu, Omul disponibil, este cu totul atipică pentru volumele de poezie publicate la Editura Brumar. Prin formă şi dimensiuni se încadrează perfect în colecţia care a adus faima editurii timişorene, dar odată trecut de prima copertă, cititorul are parte de surprize menite să-i pună la grea încercare puterea de înţelegere şi deprinderile estetice. Aparent, construcţia cărţii este una atent elaborată. Cele douăsprezece cânturi care compun corpul central al volumului sunt mărginite, în deschidere, de o prelungire către trecut (Căderea spiritului naţional în cinci cazuri ale limbii române din ultimii 2000 de ani), iar la sfârşit de o alta spre viitor (La intrarea în noua declinare a următorilor 2000 de ani de poezie românească). Cele douăsprezece "cânturi" sunt o alternanţă de ample poeme dramatice în versuri şi texte în proză propriu-zisă, fără nicio intenţie poetică (însemnări memorialistice, luări de poziţie, atitudini, explicaţii privind concepţia autorului despre artă, poezie, evoluţia omenirii, unul din "cânturi" fiind chiar o scrisoare a autorului către regretatul scriitor Gheorghe Crăciun, reprodusă ad litteram), presupus definitorii pentru ceea ce reprezintă omul şi artistul Ion Zubaşcu în lumea contemporană. Cu totul atipic pentru graţioasele volume de versuri publicate la Brumar, cartea mai conţine două pagini de Precizări utile ale autorului, povestea vieţii lui Ion Zubaşcu (Secvenţe din biografia reală a Omului disponibil) şi o voluminoasă Fişă bibliografică. Este greu de înţeles această risipă de explicaţii în condiţiile în care autorul nu este un debutant, ci mai degrabă o personalitate bine cunoscută în spaţiul cultural şi artistic.

Trebuie spus de la început că Precizări(le) utile nu sunt din cale afară de utile cititorului de poezie. Informaţiile pe care le oferă autorul nu fac decât să-i sporească nivelul de confuzie.